Orice bărbat care îți mângâie trupul, îți atinge negreșit și sufletul.
Al meu se pare că se pricepea mai bine la mutilat de suflete decât la mângâiat de trupuri sau cel puțin, nu trupul meu. Mereu departe, mereu plecat, mereu absent, mereu nemulțumit. Un semi-zeu egoist în lumea noastră, redusă la doi doar de mine, căci am aflat mai târziu că lumea lui era mult mai largă și mai mare, cu un trafic greu de fluidizat.
De la el nu am învățat ce înseamnă iubirea, am învățat însă ce înseamnă lipsa ei într-o relație. L-am iubit? Da, în felul în care poți iubi un om care știi că nu te iubește, care îți spune un “te iubesc” de complezență printre alte minciuni nevinovate sau omisiuni neimportante.
Pe masură ce timpul trecea, totul în jurul nostru se degrada tot mai tare. Casa nu-mi mai era “acasă”, al meu nu mai exista, iar iubirea, grija, atenția și tandrețea erau povești demult apuse. Am plecat de multe ori până să plec definitiv. Am tot sperat la minuni, am vrut să cred în minciuni, în trucuri, în orice nimic aruncat de el în grabă în timp ce își vedea de plăcerile lui. Iar în timp ce el își vedea de plăcerile lui, eu îmi vedeam de frustrările mele, frustrări implantate bine în cap și în suflet și hrănite cu regularitate de el.
Citiți și De ce înșală femeile? Iată!
Am decis să plec când nu mai puteam să mai respir. Simțeam că mă sufoc în casă, în mașină, la serviciu și în toată viața mea, căci niciodată nu-mi creionasem o viață atât de lipsită de iubire și de sens. Niciodată nu mă gândisem că o să dau cuiva atâta putere, încât să mă validez doar prin el, iar el să nu mă valideze niciodată.
Ruptura a fost un alt reproș, o acuzație gravă și continuă a tot ce se aștepta să fiu și nu am fost – un alt om, o altă femeie, o sumă a tuturor femeilor ce îi plăcuseră vreodată fară a lua în calcul și ce nu era de plăcut la ele. Aceeași nemulțumire dintotdeauna, strigată mai grav de data asta, urlată, efectiv. Apoi s-a așezat liniștea. Inițial peste casă, iar apoi în cap și puțin peste suflet.
Viața și-a urmat cursul cu ale ei, cum era și firesc. Doar ecourile reproșurilor lui mai răsună în nopțile târzii sau în momentele de slăbiciune. Încă mă lupt cu ele cât să le reduc la tăcere, cât să nu-mi mai hrănească frustrările, să nu-mi mai dicteze alegerile și să nu mai lupt cu mine să dovedesc cuiva cât sunt și ce sunt.
Încă mă lupt să-mi fiu de ajuns și să mă conving că sunt de ajuns pentru altcineva.
Și, deși trupu-mi i-a uitat de mult puținele sărutări și mângâieri, sufletu-mi încă își mai oblojește rănile în urma lui.
Guest post by Denisa Ion
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mein Trump. De unde vine fascismul portocaliu
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
