Suntem suma faptelor bune și rele, a împlinirilor și a neîmplinirilor noastre și tot ceea ce facem are un ecou care se aude undeva mai devreme sau mai târziu. În urmă cu câteva sute de ani când aveau o nemulțumire, oamenii se răsculau. Își cereau drepturile ieșind la luptă. Astăzi când avem ceva de spus organizăm un marș, un miting. Avem o lozincă, câteva pancarde, eventual un steag. Ne cerem drepturile civilizat, organizat, cu aprobare de la primărie.
Pe vremuri era o rușine, o tragedie să lucrezi la carieră. O adevărată tortură, sclavie în toată regula. Astăzi dacă lucrezi 10-12 ore pe zi se cheamă că ești „om de carieră”, adică ești împlinit, realizat. Ai un statut, pentru care mulți te invidiază.
În trecut dacă nu făceai mai nimic toată ziua te numeai leneș sau puturos. Astăzi te numești sedentar. Trebuie să recunoaștem că sună mai bine…
Am evoluat în toate, ne comportăm civilizat, avem un limbaj ales, avem maniere, etică. Suntem educați, oameni cu caracter, specializați în foarte multe domenii. Am renunțat la multe dintre obiceiurile de odinioară, bucurându-ne azi de confort și acces la informație. Toate s-au îmbunătățit, am dobândit multe. Plătim însă un preț pentru toate aceste bucurii, fără ca măcar să conștientizăm. Am pierdut respectul pentru familie, pentru ceilalți și pentru viață. Dacă în trecut o familie numeroasă era o mândrie, astăzi e o ciudățenie. Familia nu mai este prim planul existenței noastre. Rar mai întâlnești familii cu mulți copii. Azi totul se rezumă la unul, poate doi copii, la care se adaugă câteva avorturi. Ne-am obișnuit să trăim fără copii, stilul de viață modern nu favorizează familia, nu prea mai avem cultura vieții. În 1905, doar în Țara Românească se înregistrau 248.000 de nașteri la o populație de 6,5 milioane. În anul 2013, statistica e nemiloasă: 180.000 de nașteri la o populație de 20 milioane! Nu este de mirare că suntem țara cu cele mai multe avorturi din Uniunea Europeană. Mergem pe stradă împrăștiind arome dulci, suntem bine îmbrăcați, civilizați și amabili, cetățeni europeni cu drepturi, însă ce se ascunde în spatele acestor măști frumos ambalate? Câte crime și orori? Dispunem de suflete, propovăduind cultura morții. În România se înregistrează ZILNIC 400 de avorturi. 400 de copii uciși în pântece, fără putere să strige după o zi de naștere, fără să aibă șansa de a rosti cuvântul „mama”. Risipim vieți răspândind moarte.
Când din ce în ce mai multe cupluri se confruntă cu problema infertilității, neputând aduce pe lume copii, alții îi aruncă la gunoi pe bandă rulantă. Sunt cupluri care apelează la tratamente costisitoare și complicate, recurgând uneori chiar la inseminare în vitro și tot nu au un rezultat, iar alții abandonează copii sănătoși din varii motive. De cele mai multe ori abandonul ascunde povești cutremurătoare și cred că e mai înțelept să nu judecăm, însă viața acestor suflete abandonate trebuie să continue cu demnitate. Fiecare merită o șansă, fiecare viață este un dar ce trebuie valorificat. Din păcate nici la capitolul adopții nu stăm foarte bine. Sistemul birocratic este parcă menit să descurajeze pe oricine are de gând să dea o șansa unui suflet abandonat. Pe de o parte copilul trebuie să fie declarat adoptabil, iar pe de altă parte familia adaptivă trebuie să obțină un atestat care dovedește că se califică. Ambele sunt de durată și destul de anevoioase. Cuplurile doresc în general copii cât mai mici, iar aceștia așteaptă uneori chiar și ani ca să fie declarați adoptabili. Când în sfârșit îndeplinesc toate condițiile, nu-i mai ia nimeni deoarece sunt prea mari. Este o așteptare continuă de ambele părți care nu duce nicăieri. Apoi mai intervin și prejudecățile. Adopția este privită cu foarte mare reticență. Puțini au curajul și tăria de un asemenea act jertfelnic. Să iei copilul nu știu cui, să-l aduci în casă ta și să-i dedici toată viața ta, fără să-ți pese că poate e traumatizat, că poate ascunde cine știe ce boli ereditare, că te judecă soacra, vecinul, prietenii… și câte și mai câte.
Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, fetița care și-a trăit primii doi ani de viață în munți, fiica lui Toma Arnăuțoiu executat la Jilava, ca „dușman al poporului în 1959”, a fost înfiată de o familie bucureșteană, care i-a oferit multă dragoste și o educație aleasă. Faptul că a fost înfiată nu a împiedicat-o să ajungă violonistă de renume, conferențiar doctor universitar doctor la Universitatea Națională de Muzică din București. Putea să nu ajungă nimic, să se piardă prin viață, prin cămine, printre străini…, însă i s-a dat o șansa și a profitat din plin de ea. Și-a făcut părinții mândri. Și pe cei adoptivi, dar și pe cei naturali, care i-au dat viață în condiții grele, de prigoană.
Ce mai putem spune de George Dennehya, băiatul fără brațe, de care a auzit o lume întreagă? S-a născut în România și a fost abandonat. George a primit o șansa fiind înfiat de către o familie de americani. Cineva a înfiat un copil fără brațe și a crezut în el, iar el le-a răsplătit încrederea și în ciuda handicapului s-a apucat de cântat la chitară, cu picioarele. Acum se bucură de viață, susținând concerte în toată lumea, dând lecții de voință la toată lumea.
Nelson Mandela, cunoscut om politic, deținătorul unui Premiu Nobel pentru Pace, a fost înfiat. Steve Jobs și Marilyn Monroe sunt doar câteva nume sonore din lista celor înfiați care dau mărturie că orice viață merită o șansă. Multe nume sonore din România au înfiat deja copii, oferind o perspectivă bună unor suflete pe care alții nu le-au considerat demne de luat în seamă. Sunt sigură că toată lumea a auzit de copiii de la Valea Screzii (Plopului), cărora Părintele Tănase, ajutat de oameni cu inimă bună, le oferă cele necesare unui trăi decent, educație și multă dragoste. Peste 400 de copii învață să țină fruntea sus într-o lume care nu i-a vrut.
Fiecare ființă se naște cu un potențial uriaș, însă doar împreună ne putem pune în valoare. Din fericire unii au înțeles acest lucru și s-au mobilizat susținând dreptul la viață. Tineri din toată lumea și oameni cu inițiativă au înființat asociații care sprijină femeile însărcinate oferind consultanță, dar și soluții. De câțiva ani și în România se organizează „Marșul pentru viață”, iar a cincea ediție care s-a desfășurat zilele acestea s-a bucurat de mult succes. Mulți oamenii au sprijinit această inițiativă și au ieșit să dea mărturie că viața fiecăruia este importantă și că nu putem rămâne indiferenți, că putem fi noi vocea celor ce nu au șansa de a avea o voce.
Statisticile spun că în țara noastră 50 de ani s-au înregistrat 22 milioane de avorturi, aproximativ echivalentul populației de azi. O medie de trei avorturi la fiecare femeie. Acesta este a două Românie constituită din suflete trimise dintru început în întuneric. Este umbră noastră neîmplinită, pe care nu am lăsat-o să vadă lumina zilei. Oare cât ne mai trebuie să înțelegem că fiecare viață este un dar? Oare cât o să mai ascundem gunoiul sub preș, neînțelegând că fiecare viață luată este o pedeapsă?
Pe Bianca o găsiți cu totul aici .
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
