Un gângav comentează la unul din textele mele despre curvăsăria și orgiile care, știe el, se petrec în sistemul medical. Despre doctorițele avansate constant pe baza performanțelor fesiere și despre medicii beneficiind permanent de serviciile asistentelor țâțoase și îndatoritoare.
Niște realități pe care din păcate eu le-am cam ratat, în ciuda pretențiilor de generalizare pe care susnumitul frustrat le susține.
Nu aș aborda subiectul hulei din băltoaca, altfel golașă, care ține loc de minte respectivului dacă nu ar fi în realitate un subiect mai larg și mai vrednic a fi dezbătut, respectiv misoginia vârtoasă și profundă în care trăim cu toții, în România AD 2015.
Să clarific mai întâi două aspecte.
În primul rând eu nu am deloc o reputație de feminist de apărat, ba chiar am uneori bănuiala că o parte din cititoarele, colegele, prietenele și fostele mele nevestele mele privesc unele din cuvintele ce îmi ies pe gură sau le trântesc pe hârtie ca fiind cu conotație misogină, în orice caz neplăcute.
În al doilea rând, atunci când este vorba de prințese insuficient de apreciate de către cei din jur, de femei cu aere de vedetă și gândire de lăcuste sau de ființe suave pironite în fața unei uși în așteptarea masculului care să le deschidă ușa, pupându-le mâna în prealabil, în mine se trezesc, ca velele umflate de briză, tendințe nete spre forme articulate de misoginie.
Desigur nu refuz dreptul femeii de a fi alintată, câtă vreme nu se presupune că eu trebuie să fiu alintătorul și nici dreptul ei de a avea concepții egocentriste câtă vreme eu orbitez în afara gravitației ei.
Cu toate aceste tendințe naturale ale mele și oarecum fără să îmi doresc în mod special, zilele acestea constat că femeile normale, în România, au realmente o problemă.
Nu de la bărbații lor, care poate nu le aduc suficient de des flori și nici nu le spun la intervale regulate cât sunt de speciale și nici de la colectivități de bărbați în boncăluială ci, de fapt, de la societate în general, de la ceilalți bărbați, dar mai ales de la celelalte femei care se ambiționează să circumscrie rolul, drepturile și libertatea femeii moderne la dogmele, standardele și așteptările de acum jumate de secol.
Femeia care nu are voie să se fu*ă, fără a fi considerată curvă și ostracizată.
Cea care, în afara succesului profesional mai și arată bine, deci a urcat profesional manevrând cu abilitate sulele adecvate din jur și nu precum colegii ei, muncind.
Femeia care nu are ce să caute în fuste scurte, cu machiaje prea stridente sau cu vreuna din curiozitățile pe care și le mai pune pe cap, fără să se crucească și să o judece babele și vecinele.
Femeia căreia la club îi iei levata din mână, pe stradă o claxonezi când încearcă să parcheze și o lași în picioare, cu burta la gură, în autobuz.
Cea care nu are voie să râdă și să se îmbete, să scrie ce vrea, când vrea, să combată, ironizeze sau să surclaseze bărbatul și care, mai nou, nu are voie nici măcar să spună ”nu” unui grup de violatori cu sânge albastru de șmecherași de Vaslui.
Poate că faptul că am o fiică mă influențează sau poate că, în adâncul meu misogin, am suficient simț de dreptate ca să recunosc faptul că toate acestea se întâmplă, precum și suficientă prețuire pentru femei în general, cât să deplâng toate astea.
Poate să aibă sens în mintea mea și faptul că majoritatea colegelor mele sunt persoane valoroase care își merită cu prisosință locul și poziția în sistemul sanitar și cel de învățământ.
Sau poate scriu toate acestea ca urmare a dezgustului pe care l-am simțit dintotdeauna față de prostie, pudibonderie, arogare și aroganță, inclusiv cele care stau la baza persistenței sentimentelor misogine în secolul nostru.
Citiţi şi
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații
N-am primit niciodată flori de la un băiat…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
