Vreau să-ţi spun doar că am suferit destul din cauza acelui iubit care a reapărut în viaţa mea subit şi nechemat, şi pe care nu l-aş fi acceptat niciodată, nici măcar virtual, dacă nu ne-am fi cunoscut, cândva, în realitate.
M-a abuzat câteva luni, lăsându-mi cicatricile în suflet, iar eu, precum leii şi tigrii însemnaţi fizic de lupte şi războaie, care apar mereu pe FB, am decis că aceste cicatrici, dacă nu m-au distrus, m-au făcut şi mai puternică decât eram înaintea apariţiei lui.
Sunt o contesă, o prinţesă, o regină, o suverană… Vulnerabilă până-n măduva oaselor, dar şi puternică până la infinit. Uneori se pare că viaţa mă incită la suferinţă, fără ca eu să o caut… aşa am fost de mică, iar acum, dacă mă gândesc bine… parcă am o nevoie nesăţioasă de dramă. Fie în jurul meu, fie în mine însămi. Şi, în retrospectivă, cred că ambele au fost valabile, au jucat un rol în formarea mea şi m-au făcut femeia care sunt acum.
Şi să-ţi mai spun că, încetul cu încetul, mă desprind de el… de imaginea lui, de vorbele lui. De tot pachetul emoţional care m-a făcut să resimt că trăiesc, că zbor, că înfloresc, pentru ca apoi să mă aducă în pragul disperării.
Disperare? Hai să fim serioşi.
El îşi trăieşte viaţa. Habar n-am cum arată viaţa lui. I-am văzut consoarta într-o poză pe care mi-a trimis-o, la început. Nu mi-a transmis nimic deosebit imaginea. O fiinţă ştearsă, cu aspect comun, un zâmbet de circumstanţă datorat „pozei”… Toate doamnele adânc înfipte în temelia unei lungi şi echilibrate căsnicii să se oprească acum din citit, spre a nu mă afurisi mai încolo… Doar cele care ştiu cu adevărat ce înseamnă a fi femeie şi a rezistă într-o relaţie de lungă durată (aşa cum am făcut şi eu), mă vor înţelege cât de cât… Nu judecam după aspectul fizic. Nici nu mă consideram mai frumoasă sau mai atrăgătoare sau mai specială dacât ea. (Deşi ştiu că sunt, o ştie şi el. Deci, vă rog încă odată, cele care nu suportă, opriţi-vă din citit acum!)
De altfel, ce comparăm? Parcă EL, Făt-frumos călare pe şapte cai, e mai chipeş??? Păi, sincer îţi spun, faţă de el, ea arată încă rezonabil… Mă rog, nu i-am văzut decât faţa şi bustul dumneaei în poză, cine ştie ce coapse, ce posterior posedă, ce gambe – crăcănate, drepte, umflate, slăbănoage? Nici măcar un decolteu nu se vedea sub bluza neagră – Oare de ce nu m-a mirat asta din prima? -, închisă cu nasturi până sus. Pudoarea întruchipată, ce mai! Iar culoarea ochilor era imposibil de ghicit, pe sub lentilele – nu chiar subţiri – încercuite de rame groase… aţi ghicit… negre!
Nu m-am putut abţine, la moment, să nu zâmbesc în sinea mea. Mă gândeam că există şi lentile de contact în mileniul trei, ok, nu toată lumea le suportă… înţeleg, şi eu m-am luptat cu ele îndelung, îmi uscau ochii, foloseam picături de lacrimi artificiale… Dar nu comparăm, doar aşa am declarat. Şi dubiile mi-au dispărut când a apărut în poză, EL!
Te scutesc. Îţi spun doar că nu mai aducea în absolut nicio privinţă cu flăcăul chipeş care mă răpise pe cai, pe sănii şi pe aripile dragostei juvenile, cu N ani în urmă. Citeşte printre rânduri. E cu totul altă fiinţă. Oh, şi de am vorbi de bătrâneţe, mai înţeleg… Făt Frumos-ul „meu”, însă, e doar cu un an mai mare decât mine, iar eu sunt încă jună…
Ah, nu, padon… Făt Frumosul ei! S-au găsit bine, de fapt.
Restul e peanuts… coji de nuci şi alune ronţăite în euforia semi-fantastică a unei regăsiri iluzorii şi aruncate pe podea… Soarta le-a adunat deja cu mătura în făraş şi le-a aruncat la gunoi, acolo unde le este locul. Căci nu trăim în mizerie. Nici în casă, nici în suflet. Ne purificăm ori de câte ori e nevoie. Spălăm cu lacrimi durerea, ne-o inoculăm din nou, că aşa suntem noi plămădite – unele dintre noi -, muşcăm din ţărână, din nostalgie, credem în vise mincinoase şi continuăm în realitate.
Vreau să-ţi spun că am căzut şi eu… Câtă dreptate aveai când mă certai, zicând că eu nu merit să sufăr, că EL nu mă merită… Că dacă ar fi dorit cu adevărat, s-ar fi înfiinţat de mult, aici, în faţa mea.
Habar n-am cum arată viaţa lui. Poate se scaldă în lux exorbitant, poate se zbate de la o lună la alta să-şi menţină la suprafaţă contul bancar mereu în minus. Poate micul palat cu care mi se laudă atâta nu e decât o modestă căsuţă din lemn, aşa cum se construiesc pe acolo, situată pe undeva la numărul 6016, pe un avenue care leagă două state diferite, în the middle of nowhere. Poate că eşarfele Louis Vuitton pe care le poartă dânsa şi cele 18 perechi de blue jeans ale lui sunt doar poveşti de adormit copiii… Poate nu.
Ce mă bucur că, în sfârşit, nu-mi mai pasă!
De asta îţi zic, cicatricile îşi au rostul lor… Câteodată le primim fiindcă ne rănim cu bună ştiinţă, altădată vin aşa… şi cum vin, tot aşa pleacă. Am muşcat din ţărână, m-am ridicat, am scuturat din cap şi mi-am îndreptat umerii.
Sunt o contesă, o prinţesă, o regină, o suverană…
Guest posy by Lavender’s Blue
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
