Prima mea călătorie peste graniţe, în 1982, la un an după decesul mamei mele. Cu două colege de Conservator. Tatăl uneia a reuşit să ne obţină viza, pe atunci de nerealizat, de negândit pentru modeste studente ca noi şi eu neavând „pile” de niciun fel, dimpotrivă, pe baza originii „nesănătoase” dictate de regim, cu bunica germană (de ar fi fost unguroaică, altă poveste) şi cu un bunic chiabur, din Banat, căruia i se luase totul…
În fine, am plecat noi trei fete cucuiete cu rucsacuri în spate şi un bagaj, spre celebrul seminar muzical ţinut în fiecare vara în Weimar, unde intenţionam să luăm parte, dar nu aveam nici banii necesari, nici înscriere oficială, românce fiind, în acele vremuri.
La Weimar am ajuns, cu escalele de rigoare, am reuşit să vedem tot ce ne interesa, datorită biletului de tren-circuit. Am vizitat Eisenbach, Erfurt, casele lui Bach, Schiller, Goethe. (Inclusiv armatele ruseşti staţionate exact pe teritoriul universităţii Weimar, ceea ce nu cred că mai interesează pe cineva la ora asta, dar aşa era atunci).
N-aveam nici un sfanţ în buzunar în afară ce am primit de acasă, ai mei mi-au dat tot ce aveau/puteau, nu era mult, nu eram de bani gata, e aşa de neinteresant acum… Dar n-am răbdat de foame, nici eu şi nici colegele mele!
Noi, cele trei fete, călătoream cu trenul şi până acum nu-mi amintesc o călătorie mai plăcută, mai palpitantă, mai aventuroasă decât aceea. Fiind singura vorbitoare de germană din grup, mă descurcam oriunde. Doar în Weimar, întrebăm un domn care îşi plimbă căţelul unde e teatrul. Accentul cu care acel fost Oostblok Duitse domn mi-a răspuns, m-a dat pe spate. I-am dat de capăt, desigur.
În Praga mi-am cumpărat din bruma bursei studenţeşti un tricou superb, în Oost Berlin am avut toate trei tupeul (la iniţiativa mea, da, recunosc, merg pe ideea de NOW OR NEVER), de a ne aşeza într-o cofetărie pe Alexanderplatz. Comandasem cea mai simplă şi ieftină cafea şi ne delectam privind la doamna care, îmbrăcată impecabil, ca în filme, cu sorţ negru şi bonetă albă, împingea căruciorul plin de torturi cu frişcă şi alte bunătăţi. Noi doar am admirat-o de la distanţă, încercând să înţelegem de ce este cu putinţă în altă ţară cu regim comunist şi la noi acasă, nu?
Am trecut succesiv prin gările Ungariei, (Budapesta ne-a făcut figura pentru că ne cumpărasem şi noi toate trei, cu chiu cu vai, o sticlă de Coca-Cola şi cel de la bagaje, unde ni le lăsasem pe ale noastre, plătind corect pentru ele, ca să vedem şi noi cât de cât Buda şi Pesta – era să zic ceva, dar mă abţin -, când am revenit în gară, ni le-a dat înapoi ude leoarcă şi el, cică, sorry. Era rău. Fiindcă ştia că suntem românce.
În rest, a fost o excursie fantastică.
În orice caz, mi-a deschis ochii enorm această călătorie. Pentru prima oară în viaţă am băut cacao cu lapte dintr-un automat pe stradă, în care trebuia să bagi o moneda potrivită, am vizitat un Mall adevărat, de unde îmi cumpărasem acel tricou – ambele în Praga – şi tot acolo văzusem cele mai elegante domnişoare. În Budapesta, înaintea incidentului cu refulatul impiegat care intenţionat ne-a trântit sticla de Cola pe jos, văzusem un salon de tuns pentru câini şi pisici… cine auzise de aşa ceva în România anilor ’80?? Iar Germania de Est a pus capac, pentru că civilizaţia, cultura şi stilul de trai nu fuseseră estompate nici măcar de regimul comunist.
Ajunse în gara din Berlin, tot cu trenul, în toiul nopţii, căutam un hostess studenţesc unde să înnoptăm şi am întrebat o doamnă blondă, mignonă iar ea… ne-a luat în casă!! Ne-a dus la ea! O familie modestă, într-un apartament de bloc, cu două fiice ale căror poze le am şi acum. El, muncitor la o fabrică, ea, tot cam aşa. Cine Doamne-Dumnezeule culege trei cucuiete din gară să le aducă acasă?? Chiar aşa oi fi cucerit-o cu „şarmul” meu, vorbindu-i nemţeşte? Doar cucuietele mele erau mute, săracele, vorbeau engleză, dar doamna în cauză, NU! 🙂 Ne-au găzduit acolo câteva nopţi şi zile, pe ochi frumoşi. Dimineaţă plecau la serviciu amândoi şi ne lăsau totul la dispoziţie, cu instrucţiunile de rigoare, în funcţie de dorinţele noastre, le notam conştiincioase pe hârtie, ce mijloc de transport şi unde să ajungem ca să vedem ce ne doream. Sunt convinsă că le-a părut chiar rău când am plecat. Ne-au dus la căsuţa lor de weekend, la care orice cetăţean Ost Berlinez avea dreptul. Mă jenez să spun că la această doamnă văzusem prima dată compresele intime gen Libresse, că umbla în chiloţei prin casă… noi, astea, ne chinuiam pe atunci cu bucăţi din pachetul de vată. Da, da, da.
Şi ne plimbam pe Unten der Linden şi vedeam soldaţii cu baionetă patrulând pe lângă ZID! Habar n-aveam pe atunci ce va fi cu zidul, cum şi când şi dacă va cădea şi cu ce consecinţe… Dar am fost ACOLO, ATUNCI! Şi permanent am avut în cap moara de vânt care urlă: DE CE se poate pretutindeni să fie mai bine decât la mine acasă? Să nu uităm că nu aveam cellphones, smartphones sau internet.
Dar când am revenit, după aproximativ două săptămâni sau mai puţin, şi am văzut-o pe Buni în Gara de Nord aşteptându-mă, mi-au dat lacrimile de dor şi fericire, i-am căzut în braţe şi am rugat-o să mă ducă ACASĂ, că am poftă de o mâncare de fasole!!
Guest post by Dafodill
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
