Ar trebui să stăm mereu aici,
În rai, nestingheriți unul de altul,
Să ne uităm la fluturi și furnici,
Întinși pe prispa noastră din chirpici,
Sub mărul care sprijină înaltul,
După-amieze-ntregi, sporovăind
Cu îngerii, dați nouă să ne-ajute
Să adormim cînd nopțile-și aprind
Stelele mari ce-ncep pe cer să-și mute
Locul, și-n zori de zi ne spală-n rouă
Fețele moi și sufletele. Și-am simți o
Poftă să batem iarăși apa-n piuă,
Rugîndu-ne să ni se-aducă două
Cărți groase și cu planșe colorate
Ca să-nțelegem fiecare-n parte
Ce-i aia dragoste, ce-i aia moarte…
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
