Există câteva expresii în limba română pe care aş fi preferat să nu le aud sau să le citesc vreodată, dar parcă niciuna nu colcăie de complezenţă mai tare decât “în principiu” şi “sunt alături de tine”. Prima mă duce automat cu gândul la o completare nerostită vreodată pentru că nu se face. “În principiu, ne vedem pe seară.” Adică dacă nu mi se confirmă mie nimic din ceea ce aş vrea de fapt să mi se întâmple, dacă nu apare altceva mai interesant de făcut, dacă în ultimă instanţă am chef să mă văd cu cineva şi nimeni altcineva în afară de tine nu mă întreabă de sănătate, nu am nimic împotrivă să te păstrez ca variantă de rezervă. “În principiu” nu mă deranjează să ne vedem. Dar nici nu aş întoarce pământul pe dos pentru asta. Mi-e la îndemână, așa că rămâne doar să-mi şi mişc genunchiul. Dar nu te baza pe asta. “Dacă e…” – expresie care merge mână-n mână cu “ în principiu”.
Cealaltă expresie, “sunt alături de tine”, o asociez cu un necrolog. E perfectă pentru astfel de situaţii. Nici nu te implică, dar nici nu te lasă pe lângă. Nici nu-ţi cere, nici nu-ţi dă. Nici nu trebuie să mergi, nici nu trebuie să vii. Poţi să stai pe aproape, dacă vrei. E ca şi cum rămâi paralizat în mijlocul străzii în timp ce plouă torenţial, dintr-un motiv anume. Nu poţi să faci nicio mişcare, chiar dacă telefonul îţi bipăie în buzunar mesaje de la oameni care au aflat că eşti într-o situaţie dificilă şi “sunt alături de tine”.
Sunt puţine momentele în care caut cu disperare un izvor cu apă vie să mai beau o gură ca să pot merge mai departe. Sunt foarte, foarte rare situaţiile în care mă uit după stejari şi caut crengi înalte de care să mă agăţ şi să mă ridic în încercarea de a face un hop peste o problemă. Număr pe degete dăţile în care, în viaţa mea am avut nevoie să mă ghemuiesc sub o tufă şi să stau acolo până trece ploaia. Au fost rare lucrurile care m-au lovit atât de rău încât să mă chircesc şi să nu-mi doresc decât să mă întorc înapoi acolo, în oceanul din burta mamei, să nu mai ştiu de nimeni şi de nimic. Ei, în astfel de momente, ultimul lucru de care am nevoie este un mesaj prin care cineva să-mi spună „sunt alături de tine”. E ca şi când cineva ar pune accent grav pe starea în care mă aflu, să-mi mai amintească o dată în plus că sunt singură şi că trebuie să caut un adapost care stă bine înfipt în pământ şi rămâne acolo, cu mine, nu alături. Faptul că cineva e alături de mine nu mă ajută cu nimic. Poate doar îmi aminteşte că pe lângă mine e plin de oameni care îşi văd de viaţa lor mai departe, care ştiu să meargă şi chiar pot să o facă, în timp ce mie de data asta nu-mi iese. Cea mai seacă, lipsită de emoţie, consistentă acțiune, cea mai idioată expresie din lume – „sunt alături de tine” – expresia perfectă de spălat pe mâini. Dacă nu vrei să treci pe lângă un subiect, dar nici nu vrei să te implici în el, îi rămâi alături. Un mesaj este efortul minim: nu-ţi cere prea mult, nu costă şi îţi rezolvă uşoara nelinişte care te sâcâia aşa, ca o boare.
Aşa e. Eşti alături de mine. De cele mai multe ori mă amuză, îmi place, nu mă-ncurcă, nu mă deranjează. Doar că sunt zile, momente, situaţii în care mi-ar prinde bine să fii CU mine. Alături e tot restul lumii.
Pe Mirela o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
