De ceva vreme m-am cam săturat de veșnica împărțire a lumii în bărbați și femei. Știți voi, vorbele alea celebre, cum că bărbații sunt făcuți toți de aceeași mumă, iar femeile sunt câștigătoare de Oscar la categoria râuri de lacrimi și șantaje emoționale. Când îți este lumea mai dragă te trezești brusc băgat într-o categorie, de se duce pe apa sâmbetei toată unicitatea cu care credeai că defilezi la purtător. Și totuși, uneori sau chiar periodic, mă apucă și pe mine generalizatul, bat-o vina de meteahnă.
Zic deci să luăm ca studiu de caz un cuplu ce a depășit acei celebri primi trei ani în care toate vin aproape de la sine și niciunul nu se căznește prea mult. Din multitudinea de probleme cu care se confruntă, m-aș apuca de vorbit în generalizări despre una și anume viața sexuală. Se pare că în majoritatea cazurilor, el rămâne un pofticios, în timp ce pe ea o apucă metafizica tocmai când ți-e pofta mai dragă. El se umflă de frustrări ca vela de vânt, iar ea se crede mai neînțeleasă decât Iisus de către evrei. El amenință cu lucrări manuale, ea îl privește cu un mic zâmbet superior și plin de dezgust. El pufnește că va trece la completări cu lapte praf, cel de la sân nemaifiind suficient, ea izbucnește în plâns și își sună toate prietenele.
Ironia ironiilor este că fiecare cere să fie înțeles de către celălalt. El face apel la anatomie, explicând că are niște nevoi niscaiva diferite și care trebuie cumva îndeplinite. Ea își scoate sufletul la înaintare, pretinzând că nu poate să se execute la comandă, după cum bate vântul lui biologic. El trebuie să se erijeze în creatorul unei intimități doar de ei știute, să scoată din desagă talentul de ascultător și abilitățile de vindecător, să se conecteze la astre pentru a-i simți mai bine emoțiile și gândurile. Nu poate să umble toată ziua la vânătoare în hainele lui pre-istorice, să stea la taclale cu ceilalți vânători în timp ce ea se spetește deasupra ceaunului și cu copiii agățați de fustă, iar după ce hrana este îngurgitată să pună bolovanul în gura peșterii, sticlindu-și ochii lasciv în direcția ei. Nu, nu așa, căci timpurile sunt altele, femeia a evoluat, s-a revoluționat, extinzându-și dreptul la vot și în cadrul cuplului. Pe lângă atribuțiile de vânător, se cere de la el mai nou și un part-time de bucătar și babysitter. Deoarece de ceva vreme, poate el nu a observat, dar în fiecare dimineață, ea duce copiii la înțeleptul satului și apoi purcede și ea prin păduri în căutarea hranei. Seara cade frântă de atâtea corvezi, fiind atrasă mai mult de pernă decât de frumosul și asudatul lui trup de vânător.
El nu înțelege nimic din această nouă ordine mondială și face apel la începuturile dragostei lor, când ea era extrem de radioasă și disponibilă. Nu poate pricepe ce s-a schimbat de atunci și până acum. Gâtuită de lacrimi, ea îi explică că la început el era altfel, mult mai tandru, mai atent și mai prezent. El face ochii mari, se gândește un pic și conclude amar că era aceeași persoană, totul fiind în mintea ei care s-a scurtcircuitat în ultima vreme. Vede și el cum îi circulă gândurile prin cap precum mașinile în trafic, fiind de părere ca ar trebui ca ea să consulte un specialist, pardon un polițist de la brigada rutieră. Mda, și acum bineînțeles că ea apasă butonul ăla declanșator de lacrimi, doar de ea știut, și iată încă o seară petrecută în discuții filozofice, finalizată cu somn nervos, spate în spate, precum doi saci de cartofi.
Într-o altă seară, ea încearcă să îi explice calm că îi înțelege frustrările, dar și el trebuie să înțeleagă că trupul ei funcționează la parametrii optimi doar dacă mintea și inima învârtesc rotițele la unison, producând infuzie de echilibru și bine în corpul ei frumos de femeie. Ea se așteaptă ca el să fie precum maistrul priceput din uzinele României socialiste, ținând sub control acest harnașament special. Doar nu vrea ca lucrurile între ei să se petreacă ca în filmul ăla englezesc simpatic pe care l-au văzut împreună, în care soția, cerebrală și rece ca o bucată de carne ținută în congelator, își oferă serviciile soțului, la final bătându-l protector pe spate și spunându-i: „asta ar trebui să-ți fie suficient pentru o vreme”. De atâta abstinență, el ar vrea să-i spună că mai bine așa decât deloc, dar se oprește la timp că altfel iarăși se lasă cu râuri de lacrimi și cu suspine până târziu în noapte. Și zău că s-a săturat să se ducă la birou, nu doar plin de iubiri neconsumate, dar și obosit ca un cal de povară.
Și care ar fi soluția salvatoare în acest studiu de caz, generalizat că așa ne place multora și mie uneori sau chiar periodic? Poate că bărbatul ar fi bine să își ascută sabia feminității și să învețe să o mânuiască cu eleganță. Iar femeia să renunțe la așteptările ei nenumărate ca el să fie pe rând și în același timp vânător, psiholog, tată, frate, iubit, amant, soț, prieten etc. Să își facă singură curat în mintea ei neobosit producătoare de gânduri de tot soiul sau în inima ei ce scoate la suprafață, tocmai când e îmbrățișarea mai dulce, frustrări vechi și nerezolvate de 5 ani, când el s-a făcut vinovat de vreo crimă pentru care a fost judecat și condamnat deja de câteva ori.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
