În numele mamei

„În cele din urmă a avut atacul cerebral pentru care se pregătise toată viaţa“, scrie Philip Roth într-un roman publicat în anul cînd părinţii mei se întîlneau pentru prima dată. Cînd am dat peste fraza lui Roth am ştiut că aceasta rezuma perfect viaţa mamei mele.

Mama a avut primul atac cerebral la 36 de ani, adică pe cînd era mai tînără decît sînt eu acum, cînd scriu aceste cuvinte. A fost un atac cerebral uşor, un avertisment pentru ce avea să vină, şi noi cu toţii ştiam că avea să vină, doar că nu ştiam cu exactitate cînd anume. Cu atacurile cerebrale e invers ca la cutremure: replicile sînt cele catastrofale. În cazul nostru, aşteptarea şi graţia au durat unsprezece ani, timp în care tata a ieşit la pensie, iar eu am terminat liceul, apoi facultatea, masteratul şi mi-am început viaţa de adult. Uneori mă gîndesc că mama a aşteptat cît se cuvine înainte de a schimba istoria familiei noastre.

În numele mamei

Răbdarea e măsura adevăratei iubiri, mai ales cînd la mijloc se află boala. Am aflat asta şi eu, şi tatăl meu încă din primele zile cînd ne-am transferat vieţile la spital, lîngă mama lăsată în comă de al doilea atac cerebral. Diagnosticul oficial: AVC acut ischemic aterotrombotic în teritoriul vertebro-baziliar.

Mama a ieşit din comă după cîteva lungi săptămîni şi abia după două intervenţii chirurgicale (prima amînată de cîteva ori din cauza lipsei sîngelui cu RH negativ), dar a deschis ochii cu preţul închiderii memoriei şi a vorbirii. În plus (deşi ar trebui să spun în minus), i-a dispărut vederea dintr-un ochi, un braţ i-a rămas complet paralizat şi, parţial, un picior. Atacul cerebral luase mai mult de jumătate din ceea ce odată fusese mama mea.

Aproape jumătate de an, eu şi tatăl meu am locuit cu ea prin spitale şi centre de recuperare. O lună întreagă am fost „cazaţi“ la Terapie Intensivă, unde aproape în fiecare zi cineva pierdea lupta cu propriul corp. Ne-am pus nişte lucruri într-o cutie de carton, pe care am vîrît-o sub patul ei, şi n-am lăsat-o singură. Pentru că în spital, într-o asemenea stare, dacă nu ai însoţitori, eşti perfect singur şi n-ai vrea să fii la cheremul infirmierelor. La Neurochirurgie, rudele sînt însoţitorii a ceea ce a mai rămas din viaţa celor „atacaţi“ din interiorul propriului creier. Iar mama avea – mai bine folosesc impersonalul şi spun că era nevoie de noi să-i supraveghem coma, apoi şi revenirea: să-i oprim perfuziile, să-i ajustăm bandajele, să o hrănim (cu paiul), să o curăţăm & spălăm (cu şerveţele), să o dăm cu creme şi, mai ales, să o rotim în diverse poziţii în pat. Corpul unui om paralizat este ca un fruct care, odată căzut pe pămînt, începe să putrezească. Trebuie să-l mişti ca să nu facă escare. Cel mai greu era însă că nu mai ştia cine sîntem noi şi, mai ales, ce căutăm acolo. Însă, chiar de ne-ar fi recunoscut, oricum nu ne-ar fi putut vorbi. Iar răbdarea rezistă cel mai greu tăcerii.

În acele luni petrecute în spital, apoi în centrele de recuperare – eu în tura de zi, tata în cea de noapte –, nici măcar nu am fost voluntarii unui singur pacient. În lipsa infirmierelor şi a însoţitorilor, din compasiune şi simpatie subită, am avut grijă de oricine avea nevoie de cineva. Am hrănit, am spălat şi am rotit în paturile lor corpurile paralizate ale multe femei străine, majoritatea bătrîne. Unele au sîngerat, au vărsat pe noi şi au murit înainte să fie vizitate de vreo rudă. De altfel, am aflat pe propria piele că rudele dispar în preajma dezastrelor de familie. Din fericire, am beneficiat noi înşine de bunăvoinţa şi de bunătatea unor femei străine care ne mai aduceau mîncare gătită şi ne înlocuiau tacit atunci cînd, obosiţi, adormeam pe vreun scaun ori sprijiniţi de vreun calorifer.”