În noaptea asta nu dormim. E Lună Albastră, lună plină, așa cum n-a mai fost niciodată, sau poate cum n-am mai văzut-o noi vreodată. S-a înălțat cu trufie deasupra orașului și a incendiat aerul de deasupra acoperișurilor, lacurile, zăpada din vârful munților, încât se văd atât de aproape, atât de aproape încât pare că nu trebuie decât să întinzi mâna și le simți răceala.
Oricum n-o să ne prindă somnul prea curând, se spune că luna plină e prilej de insomnii și că agită spiritul, dar ce altă șansă mai potrivită de a privi dincolo de cei câțiva metri pătrați în care ne-am încartiruit existența? Și dacă totuși ne scapă ceva din zilele prin care fugim, învălmășindu-ne cu tot cu visele uitate, cu speranțele trezite ca o sticlă de bere uitată la soare, cu baloanele frumos colorate în care am ambalat anii trecuți, pierzând șirul labirinticelor alei care duceau spre sine?
Dacă te uiți mai atent la sfera aceasta ca un cap luminat de magma fierbinte a unei minți strălucite, îi poți vedea formele de relief ca niște riduri adânci care îi brăzdează cu dâre de întuneric fața. Fața ei plină, fața noastră pe care abia mai putem ghici câte o emoție, câte un gând abstract, din acelea iluminatoare.
Ne-am obișnuit să stăm cu capetele plecate, seduși de jocul de lumini ale atât de primitoarei lumi a virtualei stări de bine și nimic nu ne mai poate atinge. Stăm apărați în interiorul ei din interiorul nostru și ne credem invincibili, pentru că acolo găsim toate răspunsurile, fără să punem măcar o întrebare. Vedem totul, fără să ne pese de nimic, știm totul din ce n-am știut și nici nu vom ști vreodată.
Dar ne-am obișnuit așa reci, și, oricum, luna asta schimbătoare nu va dura decât o scurtă vreme, până când ne vom trezi. Spre deosebire de noi, ea nu dispare niciodată definitiv. Și nici nu lasă urme, decât acelea superficiale pe care le aflăm în noi după câte o mirare, după câte o scurtă eclipsă a inimii și o reînviere a ei în bătăi de fiecare dată mai puternice.
Nu există timp în lumea ei, ci numai ape trecătoare, cum nu există decât nord și iarnă, departe de soarele în apropierea căruia își deprinde frumusețea. Iar unde nu e soare, din ea rămâne ochiul rău, întunecat și trist, alunecând năuc spre nicăieri.
sursă foto: pinterest.com
În noaptea aceasta nu dormim. Ne punem întrebări: ce am fost și de ce suntem, ce am iubit cu mintea și ce am păstrat în suflet? Ca să aflăm răspunsuri înainte de propriile noastre revelații, îl recitim pe romanticul Eminescu, acolo în peisajul acela pe care l-a construit cu mintea lui înfierbântată de iubire și de patima ei nestinsă. Ca și cum am putea vedea, dintr-o dată, ceea ce nu s-a văzut, ceea nu s-a spus, dar a existat, pentru că el a pus piatră cu piatră și picătură cu picătură culorile ei împrumutate de unde nici nu ne putem imagina. Ce puțin i-a trebuit și ce imensitate de trăiri, ce colosală fierbere cosmogonică, ce lecție uriașă de ce ar trebui să fim atunci când am uitat de noi cu totul!
A se citi cu ochii minții, ascultând Sonata lunii, pentru suflet:
”Și ce frumos făcuse el în lună! Înzestrat cu o închipuire urieșească, el a pus doi sori și trei luni în albastra adâncime a cerului și dintr-un șir de munți au zidit domenicul său palat. Colonade — stânci sure, streșine — un codru antic ce vine în nouri. Scări înalte coborau printre coaste prăbușite, printre bucăți de pădure ponorâte în fundul râpelor până într-o vale întinsă tăiată de un fluviu măreț care părea a-și purta insulele sale ca pe niște corăbii acoperite de dumbrăvi. Oglinzile lucii a valurilor lui răsfrâng în adânc icoanele stelelor, încât, uitându-te în el, pari a te uita în cer.
Insulele se înălțau cu scorburi de tămâie și cu prund de ambră. Dumbrăvile lor întunecoase de pe maluri se zugrăveau în fundul râului, cât părea că din una și aceeași rădăcină un rai se înalță în lumina zorilor, altul s-adâncește în fundul apei. Șiruri de cireși scutură grei omătul trandafiriu a înfloririi lor bogate, pe care vântul îl grămădește în troiene; flori cântau în aer cu frunze îngreuiete de gândaci ca pietre scumpe, și murmurul lor umplea lumea de un cutremur voluptos. Greieri răgușiți cântau ca orologii aruncate în iarbă, iar painjeni de smarald au țesut de pe-o insulă până la malul opus un pod de pânză diamantică ce sticlește vioriu și transparent, încât, a lunilor raze pătrunzând prin el, înverzește râul cu miile lui unde. Cu corpul nalt mlădiet, albă ca argintul noaptea, trece Maria peste acel pod, împletindu-și părul a cărui aur se strecură prin mâinuțele-i de ceară. Prin hainele argintoase îi transpar membrele ușoare; picioarele-i de omăt abia atingeau podul… Sau adesea, așezați într-o luntre de cedru, coborau pe ascultătoarele valuri ale fluviului. El își răzima fruntea încununată cu flori albastre de genunchiul ei, iar pe umărul ei cânta o pasăre măiastră.
Fluviul lat se adâncea în păduri întunecate, unde apa abia mai sclipea din când în când atinsă de câte-o rază: trunchii pădurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra râului și formau bolți nalte de verdeață nestrăbătută. Numai pe ici pe colo câte o dungă fulgerătoare deasupra apei. Valurile râd și mână întunecoase lumea lor albastră, până când deodată râul împiedicat de stânci și munți s-adună între codri ca marea oglindă a mării și se limpezește sub sori, de poți număra în fundu-i toate argintăriile lui.
Ca să petreacă, inventară un joc de cărți. Regii, reginele și fanții de pe cărți erau toți chipuri copiate din basmele ce și le spuneau serile. Jocul însuși era o poveste lungă și-ncurcată, ca din Halima, în care reginele se măritau, regii se însurau și fanții umblau înamorați, poveste căreia nu-i mai dădeau de capăt până ce nu-ncetau, apăsați de somn.
Dar somnul lor! Înainte de a dormi ea își împreuna mâinile și, pe când stelele albe sunau în aeriene coarde rugăciunea universului, buzele ei murmurau zâmbind, apoi capul ei, palid de suflarea îndulcită a nopții, cădea pe perine. Cine ar fi văzut-o astfel! Nimene — numai el, ce acoperea brațul ei, atârnând pe marginea patului, cu sărutări. El adormea în genunchi. Visau amândoi același vis. Ceruri de oglinzi, [îngeri] plutind cu înălțatele aripi albe și cu brâie de curcubeu, portale nalte, galerii de-o marmură ca ceara, straturi de stele albastre pe plafonduri argintoase — toate pline de un aer răcoare și mirositor. Numai o poartă închisă n-au putut-o trece niciodată. Deasupra ei, în triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului un proverb cu literele strâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu.” (”Sărmanul Dionis”)
În noaptea asta nu dormim, e lună plină și oricum nu mai atinge somnul, pierdut în razele de lună…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
