Acum 27 de ani pe vremea asta, îi dădeam cadoul lu’ mama-mare, aveam mâinile transpirate și mi se zvârcoleau emoțiile în stomac ca boabele într-o râșniță de măcinat veche. Țineam în mâini CEL MAI FRUMOS CADOU din UNIVERS.
Cadoul era un pic mai mare decât o carte de vizită, compus dintr-un placaj cu o gravură pe margini și cu o imagine lipită pe deasupra. Când m-a întrebat educatoarea ce imagine vreau să punem – ca notă personală – m-am blocat. Să iei o decizie la vârsta aia nu e ușor, așa că am intrat într-o perioadă caracterizată de întrebări și turmentări îndelungate. Într-un final, am răzbit!
Am ales o poză cu un buchețel de ghiocei, pentru că mi se păreau superbi și pentru că știam că-i plac atât de mult. Singurul meu regret a fost că nu am găsit o imagine cu ghiocei bogați (care îi plăceau și mai mult) – ca s-o dau pe spate cu totul! Asta e, am acceptat situația și-am început lucrul manual – operațiunea lipitul. Am lipit acolo, strâmb-nestrâmb și puteam să-mi bag banii la cec (expresia pe care o foloseam foarte des la vârsta aia) că este într-adevăr un cadou deosebit. Un fel de operă de artă, un fel de tablou, un fel de Cel Mai Frumos Cadou din Univers.
Să vă zic de emoțiile mele sau de plânsul ei când i-am dat cadoul? Obiectiv vorbind, cadoul era un surogat de tablou, o încercare artistică eșuată: placajul era de proastă calitate și imaginea cu ghiocei nu-l ajuta prea mult, astfel ar fi putut să ia detașat premiul 1 la categoria kitsch.
De asemenea, surpriza, numai surpriză nu putea fi – pentru că doar ea îmi dăduse banii pentru el, la cererea educatoarei. Dar până la urmă în unele cazuri, lucrurile obiective sunt ca mâncărurile sănătoase, fără sare și piper.
Obiectiv, mama-mare a mea nu făcuse nici 8 clase și nu nu era nici vreun Moromete în variantă feminină, iar pentru omenire nu a lăsat nimic remarcabil. Subiectiv, sau la nivel personal, obiectele și sentimentele au o altă poveste.
La 5 ani, toate lucrurile par mari și importante; la vârstă aia o iubeam pe mama-mare ca pe o instanță supremă, ca pe un cunoscător al Universului, ca pe ceva simplu care îmi cuprindea toată ființa. În poza cu ghioceii ăia îmi pusesem inima. Și ea știa asta. În lumea mea ea deschidea toate ferestrele către lume, ea mă învăța zeci, dacă nu sute de poezii, ea îmi încălzea în pumni apa rece înainte să mă spele pe față, ea-mi prindea două funde mari în păr să fiu frumoasă ca o floricică. Ea avea TOATE răspunsurile pentru mine; dădea dovadă de inteligență și tact cu fiecare ”de ce?” pe care inevitabil îl aduceam în față.
– Auzi, mama-mare, problemă: mama și Irina au împreuna 35 ani. Știind că mama are de 6 ori vârsta Irinei, să se afle câți ani au fiecare. Câți ani au Irina și mama ei, mam’-mare?
Răspunsul venea întotdeauna rapid, clar și de necontestat: păi, socotește și tu! Și-ul ăla mi-a marcat copilăria, pentru că în felul ăsta simțeam că ea socotise deja, ea știa răspunsul cu mult înaintea mea, ea era cu mulți pași în față.
Și mă apucam și socoteam și ziceam: știu! Mama are 30 și Irina 5.
– Păi, vezi că știi?
La vârsta asta, o iubesc la fel de mult; pentru că ea e pentru mine un cadou al Universului ce conține secretul iubirii și al identității. Mâinile ei calde, ochii ăia blânzi, felul ei de a se exprima, bucuria și candoarea, toate au sens pentru mine. Ea nu mai e, dar luna asta s-ar fi bucurat enorm de flori. I-am dus un buchețel, acolo, unde am văzut-o pentru ultima oară. Cel mai probabil au înghețat peste noapte. În bucătărie, deasupra unui tablou stă placajul cu ghiocei, ceva îmi spune că poate ăsta e Cel Mai Frumos Cadou din Univers. O iubesc la prezent, pentru că ea este în toate primăverile mele.
În luna asta sărbătorim femeile, mamele – adică Viața. E o lună magică și colorată în care primim flori și mărțișoare și ne îmbrăcăm în rochițe viu colorate. E luna care naște emoții și nostalgii cu chemări puternice către origini: de unde vin, ce-am moștenit, cine sunt? Sunt întrebări la care îmi dau răspunsuri zilnic. Păi, vezi că știu?
Guest post by Anca Burghelea
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
