Știu că e luna femeilor însă, fără ei, fără bărbați, cred că nu ar mai fi nimic, iar noi am fi lipsite de capacitatea de a putea dărui, spera, visa, crea. Alături de ei creăm iubiri mici ce ajung oameni mari, ei aduc spiritul ludic, luciditatea și echilibrul, acolo unde noi ne pierdem în despicarea firului în patru.
Astfel… într-o lună a femeilor, mie îmi vine să mulțumesc bărbaților pentru felul cum știu să își iubească copiii (cei care au ajuns la această maturitate), să îi facă să fie veseli, joviali, să fie acolo pentru ei cu susținere, încredere și fără prea multă timorare. Ei sunt aici să ne inspire, să ne surprindă și să ne facă încontinuu să ne îndrăgostim de ei.
Nu știu de unde până unde m-a pocnit pe mine această considerație față de ei – am avut doar atâtea nereușite în viața mea cu ei, însă acel puțin care a fost și care mi-a adus lumina m-a făcut să cred în minunea care există în ei, bărbații noștri, ai fiecăreia sau singuri. Domnii actuali, viitorii domni, până și cei care încă nu își știu drumul și ce vor.
Femei și bărbați, tot-uri colosale formând un tot primordial – asta cred că suntem și nu degeaba suntem așa. Fiindcă împreună suntem mai puternici, compleți și doar împreună putem face lumea asta și mai frumoasă. Suntem dispute de gânduri și rezolvări de rebusuri interminabile, o tablă de șah și o baleiere de mutări și mișcări care ne transformă, ne aduc mai departe sau mai aproape unii de ceilalți și ne ajută să devenim înțelepți, să căpătăm o formă mai armonioasă și mai plăcută.
A vorbi de bărbați într-o lună a femeilor cred că e puțin deranjat pentru unele doamne și domnișoare, puțin alarmant pentru alții și cumva privit cu o sprânceană ridicată de mulți. Eu, de obicei, scriu despre ce simt și cum mă simt. Acestea sunt părerile mele, experiența mea de viață concretizată în cuvinte și tot ceea ce mi-a îndepărtat, cât s-a putut până acum, asperitățile.
Și îmi vine în minte o întâmplare care m-a emoționat până la lacrimi. Ca tot omul care se caută și vrea să își găsească hibele și butoanele declanșatoare, soluțiile și partea de dincolo de umbră și întuneric, m-am dus și eu la niște cursuri de dezvoltare personală. Iar la unul dintre aceste cursuri, într-una din zile, am avut și o practică. Trebuia să stăm față în față, bărbați cu femei, la distanță de vreo 20 de metri și să ne privim în ochi. Cursul fusese foarte intens în toate cele patru zile, se lucrase mult, fiecare eliberase pe emoțional și mental o sumedenie de lucruri care bălteau în noi.
Ei, și aici, față în față, primii care au fost nevoiți să reacționeze – căci așa se primiseră indiciile, erau ei. Stăteam și îi priveam ce reacții aveau, cum se purtau. Unii plângeau, alții se contorsionau și doreau să se întoarcă într-o parte, fără a ne privi pe noi, femeile, și unul singur, din tot șirul, a îngenuncheat. Nu era nici cu prietena lui la curs, nici cu mama, nici cu sora. Stăteam și îl priveam și aveam senzația că gestul lui definește toți bărbații. Simplu. Concis. Modest. Regal. Spiritual. Recunoscându-și locul și totodată bucurându-se de onoarea lui ca bărbat, de onoarea de a sta în fața noastră și a ne onora la rându-i. Un gest copleșitor care m-a impresionat până la lacrimi.
Și nu, nu e același gest ca atunci când ești cerută de soție și el ți se așază în genunchi dinainte.
Gestul acela, de atunci, de la curs, m-a făcut să am declicul vieții mele – unul dintre ele… că au mai fost pe ici, pe colo câteva care m-au scos din letargii.
Declicul acela ce mi-a spus că în străfundurile lor, bărbații ăștia pe care îi numim drept mincinoși, călători, cercetători, dornici de nou și de cât mai multe, nestăviliți, grobieni, înșelători, fustangii și multe alte invective, dețin înăuntrul lor suita regală a unor atitudini care ne fac să îi adorăm, așa cum, nu mă îndoiesc, și ei simt față de noi.
Așa că, în luna aceasta a femeilor, sufletul meu s-a gândit să aducă un omagiu bărbaților – cei care ne iubesc, ne prețuiesc, ne ajută să creștem, să ne înțelegem mai bine, cei cu care ne certăm și ne împăcăm, cei care ne fac așa de frumos să râdem, să iubim, să apreciem, care ne fac să vedem lumea simplu și logic, clar și fără atâtea scărpinări cu piciorul stâng la urechea dreaptă
Și da, îi iubesc când își plimbă bebelușii prin parc, când se joacă cu ei, când le povestesc țâncilor de cinci ani într-o formă simplă și neaoșă despre lumea asta, când au grijă de ei și îi ciufulesc.
Tuturor bărbaților care s-au intersectat în liniile vieții mele, azi, le spun un mare mulțumesc.
Guest post by Alexandra Șerban
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
