Era luna în care căldura amuţea oraşul şi pe cei câţiva nefericiţi rămaşi printre clădirile încinse. În timpul zilei, oraşul părea părăsit, obosit de soarele fierbinte, topit în cuptorul celor peste 40 de grade ale amiezii. Străzile erau ale nimănui, traficul se reducea la jumătate şi pentru mine era o uşurare mare să ajung la serviciu cu maşina în 20 de minute, în loc de 40. N-aveam concediu în august, eram ultima venită la firmă, şi ca urmare ultima care alegea luna de concediu. Niciodată n-am ajuns să aleg august, o lună în care toată lumea fugea departe de oraşul clocotit.
Magazinele se închideau pe rând, rămâneau doar cele mari. Se închideau fabrici, depozite, baruri, bodegi, brutării de cartier, magazine mărunte cu de toate pentru toţi. Atârnau pe uşă afişul VACANŢĂ, vitrinele se umpleau de praf, în timp ce fericiţii angajaţi se prăjeau pe plaje şi îşi umpleau burţile de bere. Dimineţile erau cuminţi, cartierele se trezeau târziu şi străzile prindeau viaţă doar după ce arşiţa se potolea puţin, după 8-9 seara. Oră la care lumea îşi scotea câinii la plimbare, dădea drumul copiilor pe stradă, bătrânii îşi făceau plimbarea zilnică, şi în final toată lumea poposea pe la terasele care rămâneau deschise până noaptea târziu.
Eu îmi făceam vacanţele în iulie, în august începeam anul de muncă cu gândul la vacanţa următoare. Ar fi trebuit să fiu deprimată, dar de fapt vacanţa continua şi în august. Firma era pustie, munca era pe-un sfert, şefii erau duşi, iar eu aveam orar special. Aveam după-amiezele libere, ceea ce pentru mine era un fel de vacanţă, ţinând cont că-n restul anului lucram până seara la opt. Nu lăsam să se vadă bucuria mea, mi-era frică să nu se prindă lumea şi să ceară ei vacanţele în iulie, în locul meu. Mă prefăceam obosită şi stresată să lucrez în august, în timp ce toţi colegii mei călătoreau prin lumea largă. Stresul era aproape inexistent, munca era mai simplă, fără presiunile din restul anului şi ca urmare, augustul era vacanţa mea secretă.
Lângă mine era Costa Brava, cu cele mai frumoase plaje pe care mi-a fost dat să mă prăjesc vreodată. Şi Marea Mediterană, cea mai limpede şi clară mare în care mi-a fost dat vreodată să mă scald. Spre deosebire de oraş, aici părea că a poposit jumătate de planetă. Traficul era insuportabil, plajele înţesate, magazinele deschise non stop erau sub asediu permanent, terasele şi restaurantele aglomerate, deservite de chelneri stresaţi şi epuizaţi. Dar lumea era în vacanţă, fericirea umplea staţiunile şi nimeni nu era preocupat de aglomeraţie. Habar n-aveau cum arată de fapt Costa Brava fără turişti. Cum arată plajele fără puzderia de cearceafuri şi trupuri arse de soare. Cum arată faleza, fără artiştii ambulanţi din toată lumea care o ocupau vara întreagă. Cum arată satele de pescari, în liniştea lunilor în care vântul era singurul care se plimba pe străzi. Nimănui nu-i păsa, pentru că fericirea avea gustul vacanţei, gustul sărat al mării celei limpezi, al orelor şi al zilelor leneşe de vară.
Fugeam în fiecare weekend la mare, la plaje neştiute de turişti, plaje goale, plajele vântului, unde lumea se aşeza nu mai aproape de 4-5 metri unii de alţii, ca să nu se deranjeze. Uneori alegeam plajele aglomerate. Era atâta pustietate în oraşul meu, încât simţeam nevoia să mă înghesui şi eu printre oameni. Să mă încarc de energia şi bucuria lor, a celor care îşi făceau vacanţele pe ţărmurile Mediteranei celei limpezi. Aveam o plajă preferată, în cazul în care îmi doream aglomeraţie. O staţiune plină de nordici și nemţi, cu o plajă nesfârşită, atât de lată şi de largă încât nu reuşea să fie niciodată aglomerată cu adevărat. Staţiunea se afla lângă un sat vechi, construit în jurul unei cetăţi medievale. De fapt, tot satul era o cetate. Străzile erau din piatră pavată, strâmtorate între zidurile caselor, între florile proaspete şi colorate, între măslinii bătrâni şi contorsionaţi crescuţi printre zidurile vechi, printre oleandrii luxurianţi, debordând de flori. Cetatea forma un tot unitar din piatră, flori şi romantism, un consens de nou şi vechi, dominând o colină de unde puteai privi toate câmpurile bătute de soare, până când privirea ţi se izbea de albastrul nesfârşit al vedetei principale: Mediterana. Puţin mai departe era plaja care purta acelaşi nume cu satul, o staţiune fără hoteluri de cinci stele, fără clădiri de beton si sticlă care să-ţi amintească oraşul de care fugeai şi să-ţi umbrească albastrul, fără prea mult lux, inutil în acest decor. O staţiune simplă, curată, în care decorul erau tocmai marea şi plaja, în toată splendoarea lor. La terasele din staţiune se mânca în ture, pe naţiuni. Prima dată apăreau străinii, la o oră la care spaniolii abia dacă ajungeau la plajă. Pe la 6-7, turiștii nemţi, norvegieni, olandezi se aşezau la cină, aceeaşi oră la care spaniolii îşi întindeau cearceafurile. Spaniolii se întrebau dacă turiştii aceştia îşi mănâcă prânzul sau cina. Străinii se întrebau la rândul lor de ce mânâncă spaniolii atât de nesănătos de târziu? Cinele spaniolilor începeau după 9-10 seara, se prelungeau până târziu în noapte, pentru că ziua era lungă, dimineţile leneşe şi prânzurile se sfârşeau spre seară, odată ce arşiţa se potolea. O lene de vacanţă, prelungită la mese tihnite şi povestite, lângă sangria sau bere cu lămâie. Staţiunea toată mirosea a sare şi a fructe de mare, totul era limpede, totul era marin şi părea că acolo este tărâmul vacanţei fără sfârşit.
Eu nu eram în vacanţă în august, dar printre toţi aceştia, vacanţa mea secretă era de multe ori mai reuşită decât vacanţa în sine. Pentru că vara totul pare mai simplu, mai puţin pretenţios, mai limpede şi senin. Şi pentru că marea spală toate grijile, duce toate gândurile şi rămâne doar bucuria de-a fi în preajma ei.
Citiţi şi
Horoscopul ultimului Mercur retrograd din 2024 ( în Săgetător, 26 noiembrie – 15 decembrie)
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Ce este bine să știi înainte să cumperi și să depozitezi fructe de mare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.