Ai zice că e simplu. Adică, pentru Dumnezeu, am scris o carte, ce ar mai fi câteva zeci de rânduri în plus? Doar că lucrurile, în ceea ce o priveşte, nu sunt, mai niciodată, simple. Sau unilaterale. Ba da, greşesc. Întreaga-i persona e definită de o simplitate, de o esenţă nediluată în niciun fel de prefăcătoriile unei lumi în care, nu o dată, a adăstat mai mult decât şi-ar fi dorit.
Vioricăi Cortez nu îi place ziua ei. Dacă ar fi după ea, ar trece-o exact ca pe oricare alta, şi-ar primi tinerii care vin pe bandă rulantă să studieze, şi-ar pregăti ceva ușor de mâncare şi, când seara s-a agăţat demult în crengile arborilor de pe Boulevard Saint Germain, s-ar adăposti în crisalida confortabilă a jurnalului de ştiri sau, mai probabil, a unei cărţi. „Trec zilele şi trec şi eu cu ele…” Telefonul, însă, va zbârnâi încă de dimineaţă în 26 decembrie, iar florile, care nu îi lipsesc niciodată din câmpul vizual al locuinţei, se vor înmulţi pe măsură ce orele vor curge. Vor curge pline, pentru că timpul reflexiv, timpul în care faci călătorii interioare în urmă cu luni, ani, decenii, timpul acesta este altceva ce Vioricăi Cortez nu-i e tocmai pe plac. De la o vârstă încolo, amintirile sunt cea mai preţioasă comoară, dar, pentru ea, ar reprezenta un fel de a trăi înapoi, cu frâna de mână trasă. Aşa că, probabil, Carmen şi Iocasta, Amneris şi Dalila, Eboli şi regina Elisabeta vor continua s-o privească din fotografiile supradimensionate de pe pereţi cum îşi aşează partiturile, îşi soarbe cafeaua, martor al forfotei Parisului, cum îşi pune în odine agenda, cum îşi stabileşte rendez-vous-urile cu aceeaşi meticulozitate dintotdeauna. Spre ele, spre marile eroine ale teatrului liric, cărora le-a oferit carne, credibilitate, viaţă vie, pe care le-a purtat de la New York la Milano şi de la Caracas la Verona, nu se vor ridica ochii arcuiţi pe jumătate peste rama fină a ochelarilor. Vor rămâne aceeaşi asistenţă tăcută, dar nu absentă, acelaşi public cuminte care îşi acompaniază solista favorită în fiecare gest al existenţei sale.
Pentru Viorica Cortez, amintirile mai sunt şi altceva: un mix alchimic şi alunecos între artistă şi femeie, în care ultima a suferit, a tras, a dus, s-a împovărat şi s-a pus la încercare mai mult, mai sus şi mai tare decât vârtejul celor mai formidabile spectacole ale vieţii ei. Sunt amintiri care nu dorm şi care nu o lasă să doarmă, drept urmare, vocea interioară a Vioricăi Cortez trebuie să fie mai puternică decât a lor. Dar nu-i o luptă sau, dacă e, ea se duce în termenii diplomatici pe care îi instaurează o viguroasă sănătate a conştiinţei şi un umor vânos, coardă de siguranţă pentru cele mai întunecate abisuri. Ca atunci când, de pildă, îşi rememorează o cumpănă a vieţii. „Eram cu soţul meu de atunci… ultimul, pe cuvânt!” şi zâmbetul pişicher se lăţeşte şi scurtcicuitează cu lumină ochii, jucând candoarea unei Elizabeth Taylor când vorbeşte despre diamante şi bărbaţi, chiar dacă ţi s-a părut (ţi s-a părut!) că a pus pe goană o lacrimă sau două.
Aveam alt început pentru textul meu de azi. Am sunat-o aseară. „Ştiţi că eu vreau tot timpul să fie altfel. Am în carte un episod, Londra, 68-69, debutul la Covent Garden, când, după un spectacol, un lord v-a pus la dispoziţie o reşedinţă în Charing Cross, o avere şi inima lui pe deasupra. Aşa, şi? Şi…” – recunosc că nu mă aşteptam la un răspuns atât de scurt – „…şi… nu ştiu, mă gândeam să îmi mai povestiţi puţin cum a fost”, plusez eu, mirosind intrarea prin efracţie într-o zonă cel mai adesea închisă publicului şi ferecată cu discreţie. „N-a fost singurul, flăcău. Poveşti din astea am cu duiumul în viaţa mea. Începuturi de poveşti, mai bine zis, pentru că niciuna nu a avut nici continuare, nici sfârşit. Dar unii sau alţii le-au scris, şi nu doar pe astea, aşa cum au scris despre Callas, aşa cum se scrie despre divele de azi. În lumea noastră, când devii cunoscut, alţii se grăbesc să te transforme în vedetă. Doar că pe mine m-a interesat mai puţin. Aveam meseria şi aveam viaţa mea”. Ca să ajungi în viaţa ei, trebuie s-o iei prin meserie. Aici, personajul iconic al liricii devine exuberant, colorat, sclipitor, picant, precum şampania Cristal cu care îşi însoţea simandicoasele petreceri de la Palatul Mazarin. Snoavele se înlănţuie, boacănele la fel, purtându-te într-un iureş în care trebuie să faci ordine în protagonişti, să-i pui pe Montserrat Caballé în Norma, pe Plácido Domingo în Don José, pe Joseph Losey şi Raf Vallone la masa regizorului şi pe Claudio Abbado şi Zubin Mehta în fosa orchestrei. Aici îi face dreptate lui Carmen, schimbându-i furoul deşănţat cu fustele care descoperă picioarele goale doar atunci când trebuie, aici reproduce un gest al lui Amneris, cu mâna ridicată regal, aici murmură primele cuvinte din aria scrisorilor din Werther. Qui m’aurait dit la place que dans mon coeur il occupe aujourd’hui? Printre ele, printre crâmpeiele unei existenţe derulate mereu în lumina reflectoarelor şi în ţinute de designer – divă, soţie de aristocrat, socialite avant la lettre, dacă ai petrecut suficient timp în siajul ei şi ochii nu te-au trădat atunci când şi-a împlântat pupilele în ei, vei întrezări o altă invitaţie: aceea de a trage cu urechea la istoria unei fiice care şi-a venerat părinţii, a unei surori care, neobosită, se strânge în cuib cu celelalte două, a unui copil crescut demn şi sărac, a unei soţii căreia viaţa i-a luat trei soţi, a unei mame căreia viaţa i-a luat… viaţa.
Vioricăi Cortez nu îi place ziua ei. Ceea ce pentru o lume întreagă, nu doar sensibilă la operă, ci subjugată de farmecul ei de grande dame, înseamnă prilej de reascultare a discurilor, de revedere a interviurilor, de scotocire a Internet-ului, de răsfoire a cărţilor, pentru ea ar trebui să fie o zi ca oricare alta. Petrecută în apartamentul ei, în care, la fiecare colţ, mocneşte un tăciune din splendoarea trecutului. Parchetul scârţâie, florile sunt mereu proaspete, capacul pianului se aşază foarte rar, iar tăcerea, prigonită de vocalize, cadenţe şi arii pe mai multe voci, bate la uşă doar odată cu întunericul. Viorica Cortez, autentică minut de minut, își populează viața în felul simplu și mereu onest cu ea însăși. Păstrează în gât velurul unui violoncel, în ținută eleganța unei actrițe și în suflet multă iubire. Și un dezarmant firesc. Nu ştiu de ce, dar, când scriu vorbele astea, mi-amintesc un episod pe care mi-l povestea acum câţiva ani. „Eram la Scala, cântasem chiar de Anul Nou – noi, artiştii, nu avem Crăciun, nu avem Sfântă Mărie, nu avem duminică. Am terminat, ne-am sărutat toţi, ne-am urat un An Nou bun, mi-am luat beauty case-ul şi am plecat la hotel. Aveam apartament la ultimul etaj. Am deschis fereastra. Începuse să ningă cu nişte fulgi mari şi groşi. În acea clipă, mi-au dat lacrimile, pentru că mi-am amintit de părinţi, de surori, de toate Sărbătorile în familie, de toate obiceiurile noastre, iar lacrimile au căzut mari şi rare aşa cum cădeau şi fulgii de zăpadă… Apoi mi-am zis asta ţi-ai dorit, asta ai! şi m-am dus să mă culc”.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
