– Așteptați-mă și pe mineee!, strigă persoanei care tocmai intrase în lift și se pregătea să închidă ușa.
Ar fi putut să ia celălalt lift sau să mai aștepte, însă voia să ajungă cât mai repede acasă. Era obosită și înfrigurată, și mai avea atâtea de făcut. Lăsă să se trântească ușa de la intrare și fugi după lift. Vedea doar o mână care ține ușa. O auzise deci, și o aștepta. Brațul întins care ținuse ușa până să ajungă ea se afla pe undeva pe la nivelul umărului ei, deci persoana era foarte înaltă. Nu știa pe nimeni atât de înalt la ea în bloc, dar ce conta…
Intră precipitată în liftul cel strâmt, „pentru două persoane” scria pe anunț!, în care o persoană foarte corpolentă s-ar fi simțit mai mult decât strâmtorată, închise ușile în urma ei, spuse bună seara și mulțumi.
Îl mai văzuse în câteva rânduri, dar știa sigur că nu locuiește în bloc cu ea. Ce m-oi fi grăbit și eu așa?!, se întrebă. De parcă nu puteam să mai aștept câteva minute…
Din cauza spațiului foarte strâmt stăteau foarte aproape unul de celălalt, simțindu-și respirațiile. Încerca să se uite oriunde în altă parte decât înspre el, dar nu prea avea unde. Se strânse cât putu în colțul din dreapta, unde era panoul cu butoanele etajelor, numărând în gând secundele, de parcă astfel le-ar fi putut face să treacă mai repede.
Tipul nu o analiza, cum ar fi făcut poate orice alt bărbat aflat într-un lift atât de strâmt împreună cu o femeie. Stătea pur și simplu acolo, liniștit, mirosind ușor a Fahrenheit, fără să spună nimic, fără să facă nimic.
Mai aveau puțin, încă două etaje și putea să „evadeze” din lift, să ajungă odată acasă. Cu riscul de a părea nedelicată, își făcu loc în așa fel încât să se poată întoarce cu spatele la el, pregătindu-se să coboare după ce avea să simtă saltul acela ușor sub picioare, semn că liftul se oprește la etajul comandat și să se deschidă ușile. Poate ar fi trebuit să-i fi zâmbit, își spuse, înainte de a-i întoarce spatele. În definitiv, ar fi putut să închidă ușa și să nu mă aștepte.
Nici nu apucă să-și termine gândul că se auzi un sunet înfundat, liftul se opri brusc și la fel de neașteptat se treziră în beznă.
– Nuuu, nu se poate!!! Fir-ar să fie! Nu pot să cred că am rămas blocați în lift!, spuse cu obidă, lovind ușor cu mâna în ușa liftului.
Zgâlțâi puțin ușa, nevenindu-i încă să accepte că a rămas blocată în lift. Se mai întâmpla uneori să cadă curentul și auzise în vreo două rânduri, tot așa, pe cineva rămas în lift, care cerea ajutor. Ce ajutor puteau să-i dea cei din afară? Ușile aveau siguranță și nu puteau fi deschide dacă liftul rămânea blocat între etaje. Se mai întâmplase și asta! Fir-ar să fie de clădire veche! Cine o pusese să se mute într-un bloc construit pe vremea lui Pazvante?!
Intră în panică. Oricât de puțin ar fi durat pana de curent, nu se vedea în stare să rămână acolo. Trebuia să facă ceva? Începu să se agite, să se foiască disperată… simțea cum începe să intre în panică. Asta i-ar mai trebui acum, un atac de panică, într-un lift de 1 x 1, alături de un necunoscut! Știa bine senzația aceea de leu prins în cușcă, de spațiu tot mai strâmt, care se micșorează din ce în ce mai tare, numai când se gândește la el și, odată cu spațiul se împuținează și aerul de respirat.
Își duse mâna la gât, își smulse eșarfa gata să o sfâșie și începu să pipăie pereții liftului, sperând ca totuși spațiul liftului să nu fie atât de mic pe cât îl știa, pe cât și-l aducea aminte. Agitată, începu să se admonesteze în gând că nu luase celălalt lift – era măcar mai mare și ar fi fost singură, ar fi fost oricum mai mult spațiu… simțea că o apucă o stare similară cu un delir.
Dintr-o dată îl auzi spunând:
– E doar o pană de curent!
Asta ar fi trebuit să o liniștească?! Efectul fu exact contrar. Și mai disperată, făcu o nouă încercare de a deschide ușile, dar fără niciun rezultat. Era gata să înceapă să plângă, să strige, să urle de disperare. Eșarfa era probabil pe undeva pe jos, haina îi era descheiată, iar ea avea din ce în ce mai puțin aer și simțea cum începe să se sufoce.
Dintr-odată, se simți apucată de umărul drept, învăluită pe după talie și primi un sărut apăsat și lung, direct pe gură. Un sărut adevărat. Luată complet prin surprindere, nu se putu apăra, nu făcu niciun gest în a se opune. Simți cum limba lui i-o caută înfrigurată pe a ei, cum îi lipește trupul de al lui, cum sărutul nu se mai termină. Complet interzisă, scoasă din transa ei, îl lăsă să o sărute câteva minute bune, și când în sfârșit o simți cum începe să se liniștească, se opri, eliberând-o puțin din strânsoare, însă fără a-i da drumul complet din brațe.
Niciunul nu spunea absolut nimic. Stăteau acolo, pe întuneric, simțindu-și răsuflarea unul altuia, fără să facă sau să spună nimic. Ea nici n-ar fi știut ce să spună. S-ar fi așteptat la orice fel de reacție din partea lui, numai la ce se întâmplase, nu.
– Cred că ați avut un atac de panică, îl auzi într-un final.
În prima clipă aproape că o bufni râsul, dar se abținu, iar el continuă.
– Nu mi-a venit nimic altceva în minte.
Continua să o țină în brațe, gata să „intervină” din nou, dacă ar fi fost cazul.
– Nu cred că o să dureze mult. Suntem în centru. Cu siguranță, s-a sesizat multă lume și vor remedia curând.
Ea nu îi răspundea nimic, iar el continua să rămână „pe poziții”, gata de o altă intervenție, dacă ar fi fost cazul.
În mod ciudat, realiză că se liniștise. Spațiul nu mai părea să fie atât de strâmt, iar panica îi dispăruse aproape complet. Îi zâmbi prin întuneric, încercând să-i mulțumească în felul ăsta..
– Nu m-aș fi gândit niciodată la o astfel de intervenție în cazul unui atac de panică.
Îl simți cum zâmbește, tot prin întuneric, parcă puțin mândru de rezultatul obținut și de ideea avută.
– Inspirație de moment…
Tensiunea se disipase, respirația îi redevenise normală, realizând că de fapt nu se întâmplase nimic rău. Erau aceiași doi oameni prinși în același spațiu infim, de o pană de curent care avea să se sfârșească o dată și o dată. Ar fi vrut să-i mulțumească, dar ce să-i fi spus?! Vă mulțumesc că m-ați sărutat ca să nu o iau complet razna?!
Se desprinse ușor din brațele lui sub pretextul că-și caută eșarfa căzută pe jos. Tipul scoase din buzunarul raglanului o lanternă mică și o aprinse pentru a o ajuta să o găsească mai ușor. Ia uite-l și pe-ăsta, umblă cu lanterna în buzunar! Te pomenești că o fi polițist! Îndată ce-și recuperă eșarfa, tipul stinse lanterna scuzându-se că bateriile nu sunt prea încărcate și poate or să mai aibă nevoie. Rămasă iar brusc pe întuneric, deși el nu-și schimbase poziția, îi spuse:
– Dă-mi mâna, te rog!
– Deja? Habar n-aveam că sărut atât de bine încât să fiu cerut în căsătorie…
Amândoi pufniră în râs.
Guest post by Anna Marinescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cine ți-a spus că trebuie să te dezbraci ca să faci dragoste?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
