Ieri, am plecat din Bucureşti la ai mei. La cinci, se înserase deja. În apropiere de Chitila, am oprit maşina lângă o femeie care făcea autostopul. Era o femeie mai în vârstă, în jur de 60 de ani. Mi-a mulţumit cu o voce gravă, specifică contráltelor, m-a întrebat dacă merg spre Târgovişte şi, după ce am confirmat, s-a aşezat pe scaunul din dreapta mea. Avea înfăţişarea unei învăţătoare sau profesoare ieşite la pensie, maniere rigide, dar plăcute, şi un ten care, în tinereţe, păruse sortit a nu se bronza niciodată, ci doar să roşească sau să fie mai palid. Îşi ţinea spatele drept, părul scurt şi cărunt îi încadra faţa ca unei păpuşi cu trăsături deteriorate şi purta o haină de blană ce prinsese, cu siguranţă, vremuri mult mai bune.
Au urmat zece minute într-o tăcere deplină, până ce, la radio, s-a auzit o melodie şi ea a început să o fredoneze şoptit, ignorându-mă complet.
– “In ginnochio da te” se numeşte, mi-a spus după ce s-a terminat. E dintr-un film. Când aveam 16 ani, am văzut filmul la căminul cultural din sat. Era cu Gianni Morandi…
Cu coada ochiului, priveam cu atenţie pentru prima oară femeia pe care cântecul o răscolise, deschizându-i în suflet crâmpeie din adolescenţă.
– Despre ce era vorba în film?
– Despre ce să fie? a zâmbit ea cu acea cochetărie tipic feminină pe care vârsta nu o alterează niciodată. Însă, în loc a-mi povesti, îmi recită câteva versuri:
Ritornerò in ginocchio da te
e bacerò le tue mani amor
negli occhi tuoi
che hanno pianto per me
io cercherò il perdono da te
A lăsat să treacă câteva secunde şi m-a întrebat:
– Ştiţi ce înseamnă?
– Nu cunosc bine italiana, am răspuns.
A zâmbit din nou, de astă dată cu înţelegere. Mi-a tradus:
Mă voi întoarce în genunchi la tine
şi îţi voi săruta mâinile, draga mea,
în ochii tăi,
care au plâns din cauza mea,
voi căuta iertarea ta.
– O zbârcise zdravăn gagiul, bănuiesc, am încercat să glumesc.
– Dumneavoastră nu ştiţi ce frumuşel era Gianni Morandi pe vremea aceea. Toate fetele eram îndrăgostite de el. În film, însă, o părăseşte pe logodnica lui şi se îndrăgosteşte de o domnişoară din lumea bună, dar superficială. Melodia de adineauri era preludiul împăcării lor.
– Eterna poveste, o tachinez pe doamna în vârstă, băiatul care nu ştie să păstreze ce are…
– Nici nu vă imaginaţi ce însemna un asemenea film pentru noi, acum 50 de ani…
Iar după o pauză, adaugă misterios:
– În seara aceea, l-am cunoscut pe viitorul meu logodnic. Stătea pe scaunul de lângă mine. Mai târziu mi-a zis că se aşezase intenţionat acolo.
În penumbra din maşină, strălucirea acelor ani abia dezgropaţi plutea ca o aură în jurul nostru.
– He heeee…
– Interesant e că tatăl meu era militar, iar tatăl Carlei era tot militar. Aşa o chema pe logodnica lui din film, Carla.
S-a uitat la mine cu o căutătură şăgalnică. Ochii îi străluceau. Fiecare amintire ivită de sub nisipurile memoriei îi aprindea o steluţă pe iris.
Şi, fără să vreau, scot o grosolănie:
– Nu cumva şi logodnicul dumneavoastră avea să se îndrăgostească, nu ştiu, de o fată mai emancipată, de la oraş?
– Adevărul, ca să vă spun drept, e că aşa a şi fost, a răspuns imediat ea direct, fără menajamente. Numai că eu nu l-am mai primit înapoi.
– De ce?
– Nu ştiu să vă explic. Pentru că nu am putut.
– V-aţi măritat cu altcineva?
– Da.
– Şi fostul logodnic?
A dat din umeri.
– N-am mai aflat nimic de el.
– Îmi pare rău, am bolborosit, jenat de stupiditatea întrebărilor mele.
– Da, cunoşti pe cineva, continuă femeia în vâstă, crezi că veţi fi împreună mereu, apoi intervine… o treabă sau alta şi, până te dumireşti ce s-a întâmplat, deja totul e praf şi pulbere. Ştiţi, ca într-un vis. Când te gândeşti la anii petrecuţi împreună, nici nu mai eşti sigură că au fost reali.
– Melodia e o dovadă, totuşi, că s-a petrecut aievea, nu?
– Aşa e.
Nu am mai vorbit niciunul restul călătoriei. În apropiere de Târgovişte, m-a rugat să opresc undeva, să coboare.
– Merg să stau cu nepoţica mea. Băiatul pleacă mâine cu soţia în Italia câteva zile şi eu rămân cu nepoţica.
A vrut să îmi dea 5 lei. Evident, am refuzat. Mi-a oferit un ultim zâmbet.
În timp ce mă depărtam, i-am aruncat rapid o privire prin oglinda retrovizoare. Stătea nemişcată la marginea trotuarului. Aşa a rămas până am pierdut-o din vedere.
Mihnea există virtual doar AICI.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
