Prin Italia (III)
„Timpul pe care nu-l petrecem iubind este un timp pierdut”. Poate să fi fost scris chiar aşa pe soclul statuii lui Torquato din Piaţa Tasso. Cine să ştie? Noi eram atenţi la caleaşca lângă care moţăia căruţaşul în călduţa amiază a verii târzii, şi numai acasă am înţeles că poetul era imortalizat acolo, în însoritul oraş Sorrento, al naşterii sale. Se zice că era un bărbat chipeş care cucerea doamnele de la curtea regală cu sonete măiestre, asta mai la început, căci după ce soarele sau altceva l-au trimis într-un azil, aura sa a pălit ca filele manuscriselor renascentiste, păstrate în cufere căptuşite cu catifele verzi…
Cumva venisem şi noi cu iubirea în rucsac, căci din Napoli, în tren, simţisem că facem parte din această ţară largă şi gălăgioasă, o ţară la fel ca a noastră, lăsată la munte, în trecerea spre toamnă. Şi chiar dacă ne-am banalizat printre şorţurile cu lămâi de pe străduţe, printre sticlele cu limoncello de pe străzile mici coborâte spre coastă, printre zecile de obiecte galbene ca soarele de pe tarabe, eram şi noi o părţi de iubire. Napoli şi Sorrento – două locuri surprinzătoare, din nou, pentru cei nimeriţi acolo întâmplător. Ca şi la greci, nu eşti pregătit să vezi decât ce ţi se spune înainte şi ce iei de pe site-uri – afli că trebuie să te fereşti de zona gării, că ai de vizitat neapărat patru biserici şi că de la aeroprt te duce în centru autobuzul special. Probabil că sunt oameni care povestesc pe undeva şi altceva, cum le-a rămas în altă parte a corpului nepăsătorul Napoli – la inimă? – dar nu găsisem aşa ceva în graba plecării. Ce vreau să spun este că pentru fiecare din noi altele au fost lucrurile căutate şi poate că, lipsiţi vremelnic de fericire cândva, amintirile italiene vor face diferenţa.
Am coborât şi noi în cea mai frumoasă staţie de metrou, Toledo, premiată corect, am străbătut subteranele ciudate şi ne-am închipuit largile pieţe romane în care vespasienele erau folosite la colorarea veşmintelor roşii, exact cum citeam în clasa a V-a, la istorie.
Chiar am simţit cum apatia moţăită a celor care locuiau aproape în stradă ridică o secundă capul ca să privească indiferentă la încă doi turişti anonimi, un bărbat, o femeie, a, niente… În singura cameră ardeau cel mult două becuri economice, reci în canicula de septembrie, aşa că sub-viaţa napoletană se desfăşura jumătate pe trotuarul de unde ne uitam din ce în ce mai insistent în casa lor. Am fost feriţi de scutere şi de maşinile mici, obligatoriu cu portiere îndoite, şi da, ne-am oprit cu aparatul foto la toate micile icoane copleşite de flori artificiale, sub care ardeau candele înfiorate de amintirea oamenilor pentru care trecătorul se roagă în gând. Au fost ore în care am coborât pe jos treptele de pe Montesanto, în ciuda gesticulării pasionate a omului de la ghişeul de informaţii care ne-a făcut nebuni la cap dacă am încerca să mergem la vale 40 de minute şi nu am uitat să ne oprim în faţa vilelor tăcute la ceas de prânz, îmbibate în istoria lor şi în albastrul turcoaz. Al cerului şi al nenumăratelor graffiti obraznico- insistente.
Oriunde am ieşit, am dat cu nasul de cafea şi am tot mirosit aromele amare, am aspirat aerul colorat al limbii puternice şi nepăsătoare în istoria ei tumultoasă, alb, roşie, verde, căci italienii, mamma mia, sunt şi în prezent, zgomotoşi şi mari trăitori. Terase imense pline ochi şi grupuri de turişti asiatici, plus gunoaie, deja se ştie asta, fac peisajul unic.
Sunt biserici mari şi mici, sute, oriunde, în care oamenii chiar intră ca şi cum au o treabă urgentă şi se roagă, săvârşesc nişte proceduri pe care le facem şi noi, general valabile, credeam, până când, la slujba de duminică, cei prezenţi au cântat acompaniaţi de chitări nişte vesele ritmuri. A părut atunci că o bucurie uriaşă curge peste capetele lor, ale noastre. Iar prin uşa deschisă larg, piaţa mare din faţa bisericii se vedea clar, aşa cum era ticsită de oameni sorbind la soare cafea, un deget de cafea, în stradă, în soarele duminical… Se vedeau şi alţii care cumpărau pâine şi peşte sau care urcau să ia funicularul spre cartierul select de pe deal. Atâta viaţă…
Acest oraş cocoţat pe malul mării ne-a devenit şi mai neînţeles odată cu parcurgerea unor locuri atât de nefiresc asamblate în interiorul său, încât viaţa în Napoli a părut că este o istorie făcută acum, din mers. Între două străduţe înghesuite pe care scuterele trezesc regulat liniştea întunecoasă, cobori în subteranele transformate chiar şi în sală de evenimente, în magazin de suveniruri, dar şi în loc de conservare şi de rememorare a urmelor istoriei lor medievale şi moderne. Locuitorii par să nu înţeleagă engleză, dar prin gestică şi zâmbete te trimit, de cele mai multe ori aiurea, acolo unde nu vrei să ajungi, pentru că ei ştiu sigur că acolo e strada, galeria, autobuzul sau biserica şi dacă nu e, tot îţi cer la schimb o ţigară şi îţi oferă cafea dintr-o sticlă de plastic. Au şi ei populaţia mărginaşă care vinde falsuri – genţi, brăţări şi pandantive, se revarsă pe străzi în cantităţi nesfârşite magneţii şi suvenirurile, şi zecile de măsuţe ale restaurantelor cu terase în care se găteşte aproape non-stop.
A fost, da, o aventură, nu în alb negru ca filmele lui Vittoria de Sica, îndrăgostit de Sofia lui Loren, a fost o experienţă la care nu ne-am aşteptat. Şi am fi putut avea o aventură şi mai şi dacă ne rezervam o coborâre cu tiroliana pe sub oraş, în cavele şi catacombele rezervoarelor cu apă sau dacă ne ambalam într-o cursă în doi cu un scuter închiriat gonind pe pantele abrupte ale cartierelor din Centro Storico… Nu am avut parte nici de atacuri ale Cammorei sau ale hoţilor de poşete smulse de pe umăr în goana motoarelor… Nu am găsit nici universitatea, iar librăriile stradale, nu cele din reţeaua la Feltrinelli, se închideau discret pe la cinci…
În cele trei zile, Napoli ne-a arătat doar ce a vrut – faţada sa oglindită în marea intensă, pe esplanadă, pe lângă Palatul Oului, apoi rufele atârnate deasupra străzilor, manevrate cu scripeţi dinr-o parte în alta, şi găleata albastră, de plastic. Sigur găleata a vrut să ne-o arate de trei ori. Cu capul lăsat pe spate sub soarele de amiază napoletană, nu pentru un sărut, ci pentru a vedea găleata, viaţa pare o glumă de vară infinită, un baci. Prima găleată era albastră, a doua – albastră, a treia – albastră. Un singur model, identic, cel vândut la colţ de stradelă cu preţ modic, într-un morman de obiecte de plastic. De la balconul sau fereastra etajului întâi, găleata cobora atârnată candid de o sfoară ca să primească ceva important: două sticle de şampon, câteva fructe sau să adaste în aşteptarea a ceva ce va veni, urgent şi esenţial pentru locuitorul de la etaj, de cele mai multe ori o doamnă verro napoletana. Doamna trăgea în sus găleata sub ochii trecătorilor, cool.
Nu am văzut protipendada oraşului, nici elegante femei de vârstă medie, erau însă iahturi amarate în port ca o speranţă a unei vacanţe viitoare, ca un sonet alb, mişcat alene la amiaza zilei… Nu am găsit prea multe magazine, ci o mulţime de cafenele, unele cu nume cremoase, ca Cerassel, oferind cafea la două măsuţe rotunde, dintre care una exilată pe trotuarul îngust. Nu am întâlnit în prezent urmele măreţiei regatului Napoli, dar galbenul lămâilor din Sorrento este coborât direct de pe drapelul lor mândru. Pieţele largi, pavelele negre ale tufului şi obloanele verzi, exclusiv verzi, de pe albul caselor înalte, ca şi iminenţa unei alte revărsări a Vezuviului, cândva, apoi promisiunea coastei Amalfi cu toate crâmpeiele de fericită viaţă a artiştilor înamoraţi deasupra marii deschideri albastre a golfurilor, toate se ştiu, se ştiu şi se cunosc, s-au auzit şi s-au cântat.
În acest contrast al vieţii pulsânde şi al morţii – căci pozele de la răspântii erau ale celor plecaţi -, între albul veşmintelor demodate şi negrul nasului ascuţit al măştii ce acoperă doar jumătate de faţă, personajul lor principal, vândut într-o multiplicare înzecită, Pulcinella, te face să îţi pui întrebări. Ce se ascunde aici? Ce se spune despre personajele periculoase a căror viaţă e legată de politica publică a gunoaielor, a traficului de persoane, a controlului comerţului? De unde fiorul şi suspinul peste care tremură masca neagră de pe faţa lui? Sau poate nasul – un şarpe îndoit, un cioc hrăpăreţ? – ar mai putea alunga iluzia de dolce vita…
Ne-am aplecat cu indulgenţă surâzătoare şi asupra aspectelor mai puţin obişnuite, marcate discret pe cartolinele din Pompei erotico sau pe tăbliţele vintage unde erau trecute tarifele practicate la Casa din tolleranza La Rosssa!; se diferenţiau nu numai prin durată, ci şi prin loc, astfel încât 15 minute in camera costa cinci lire faţă de semplice, două lire… Urma să călătorim, peste o zi, lângă alte poveşti cu iz erotic, căci pe rândul 14 litera D din avion, cititoarea blondă de vârstă medie parcurgea concentrat Capitolul III din „Viaţa amoroasă a marilor dictatori”, în care însuşi Mussolini se iubea, spre final, doar cu Claretta…
Mai erau apoi, în drumul nostru, tabacheriile de la care se cumpără bilete pentru transport, magazinaşe mult mai sofisticate faţă de cele ale copilăriei noastre, în care mirosul de tutun te lua de nas. În ale lor se joacă mult loto şi se cumpără băuturi, adică bibite, oooh, cum sună, ca un alint…
Sorrento, sorbet, sorriso, toate sunt galbene şi sclipesc ca nişte paiete în dimineaţa de luni. Trenul fără toaletă ne trece pe lângă Ercolane, prin Pompei Scavi şi Ponte Persica, apoi se zăreşte firma unei cafenele ca un ciripit de canar, Pitupi, cu accent pe al doilea i. De undeva din dreapta se aud voci de bărbaţi, doar atât cât să îi revezi mental pe Giorgio Armani, pe Enzo Ferrari şi pe Franco Moschino punând la cale încă o revoluţie, a modei. Lipseşte doar Garibaldi, căci el stă aşezat în piazza lui, lângă Centro Stazzioni, să le poarte noroc vânzătorilor negri de genţi Prada şi Fendi.
De fapt, voiam să scriu despre pâine şi peşte. Despre credinţă şi speranţă, despre iubirea purtată de noi, de acasă, pentru aceste locuri admirate, hulite, aranjate ca un Paradis care să suplinească lipsa actuală de un ideal comun. Pâinea se vindea caldă, în zeci de forme şi, dacă cereai un sfert, era tăiat şi cântărit cu grijă. Ni s-a părut chiar că pastele, macaroanele şi covrigii săraţi cu migdale fac parte dintr-un festival al ofrandelor aduse nu periculoaselor sirene, ci doamnelor aplecate la ferestre ca să ridice găleata albastră. Apoi am dat, la un colţ, de vitrinele scoase în stradă, cu doar câteva sfogliatelli crocante şi proaspăt coapte, lângă care alte feluri de pasticerii interesante, ca aspect şi culoare, îşi purtau preţul – 1 euro.
Urma apoi să le căutăm peste tot, în soare şi prin umbrite locuri, pe înserat şi pe la cofetăriile nenumărate – acele prăjituri în foetaj, cu umplutură de orez şi, mai ales, pe baba, simplă sau cu cremă şi neaparat cu moţuri de fragole fraise.
Însă ieşind un pocco dintre plăcerile dolce, am savurat şi limba italiană, ca nişte adevăraţi iubitori de cuvinte ce suntem. Am recunoscut vorbele surori spuse sotto voce: via, dei Tribunali, corso, museo, domenica, piazza, orologio sau artigianale.
Şi pâinea italină ne-a făcut fani. La fel ca şi în Grecia, am tot fotografiat-o şi cumpărat-o, da, am mâncat sendvişuri şi am poftit la coaja ei presărată cu făinuri şi seminţe. Iar pe străduţa în care piaţa volantă îşi făcea înghesuitele, dar pitoreştile mendre, sub soarele de sărbătoare şi faţă în faţă cu vitrinele micuţe de sticlă, am dat nu numai de pâinea de duminică, ci şi de animalele marine strălucind în soare. Vedeam o adunătură colorată de crabi şi creveţi, argintate picioare de caracatiţă, trupuri de peşti sabie, lungi de aproape un metru, şi nenumite creaturi marine, mişcându-se ici colo, ca o zbatere fină deasupra bucăţilor de gheaţă.
Un zgomot permanent, strigăte şi vorbe necunoscute trec dintr-o parte în alta, nu apucăm să vedem găleţi sau brăţările prieteniei împletite din aţe colorate, ci suntem aruncaţi într-un şuvoi atât de viu, încât trecem ameţiţi de la o tarabă la alta. Miroase a pâine şi a scoici, suntem şi noi o formă de viaţă în aerul străzii, respirând printre oameni necunoscuţi, ce pare că îşi duc viaţa modestă de vânzători ai plăcerilor simple.
„Să vezi Napoli şi apoi să mori”!?, nu, mai bine te întorci şi scrii un roman pe plajele din Capri.
Tânjesc azi, la două săptămâni, după acel inefabil transmis nouă, celor care căscam gura pe străzi. Deşi am revenit acasă cu gândul că existenţa lor, trasată de zidurile înalte ale caselor atât de vechi, fără balcone, între care lumina ajunge în dreptunghiuri înguste, nu putea fi, totuşi, doar o pitorească plimbare printre bucurii…
În sfârşit, urma să fim şi noi absorbiţi în procedura standard a cinei romantice savurată pe o terasă din colţul străzii. Am fost perechea de la masa 21 care a comandat felurile napoletane de pe meniul printat pe o foaie A4: Scialatielli alla nerano sau Bucatini cacao e pepe alla napoletana, ca şi Gaberoni alla griglia. Pe loc am primit masa clasică, mică şi pătrată, învelită în carouri alb roşii, plus pâinea proaspătă în felii grosuţe. Au venit şi bucăţi de peşte, de caracatiţă şi alte fructe de mare, pizza şi vinul roşu, deja era o masă fără surprize, gustoasă şi simplă. Deşi Dolceţa con limone din final, nepusă în meniu, a încheiat alb-galben, neaşteptat, ultima seară.
Puteai să uiţi total că peste câteva ore te vei afla la tine acasă, fără carafa modestă de vin în faţă şi fără cei câţiva picoli care făceau şi desfăceau lumea pentru musafiri.
Dar nu putem uita că am asistat la spectacolul amabilităţii sublime. Sau al jocului viclean al lui Pulcinella, ce mai contează?! Pentru un grup de opt personae, terasa şi-a modificat dimensiunile, s-au adăugat două mese, s-au adus, de undeva, scaunele, iar jardiniera care delimita spaţiul public de incinta Trattoriei Medina a fost mutată cinci metri mai încolo, totul în câteva minute, sub ochii noştri şi ai celor care aşteptau.
Idilicul unei călătorii de câteva zile într-o altă lume poate fi cel pe care interesul comercial îl prezintă intenţionat, aşa, ca o găleată albastră. Căci tu, călătorule, vrei să îl vezi cu orice preţ, îl cauţi peste tot. Însă pâinea şi peştele sunt darurile pe care şi ei, italienii, şi noi, în iubirea acestei lumi, le împărţim împreună, le înmulţim miraculos, acolo, aici, în ţara lor, în ţara mea.
Napoli – Sorrento, septembrie 2016
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
