Anul trecut, aparent inexplicabil, filmele au fost foarte ofertante în personaje, să le spunem mature, adică trecute bine de șaizeci-șaptezeci de ani. The Best Exotic Marigold Hotel (Judi Dench, Maggie Smith, Tom Wilkinson, Penelope Wilton) Quartet (Maggie Smith, Billy Connoly), Hope Springs (Maryl Streep și Tommy Lee Jones), Robot & Frank (Frank Langella, Susan Sarandon), The problem with the curve (Clint Eastwood) sau Amour (Emmanuelle Riva, Jean-Louis Trintignant) sunt doar câteva dintre exemple. Anul 2013 se anunță deja unul abundent în filme pe gustul audienței mai vârstnice, în care actorii din rolurile principale vor face parte din aceeași generație cu spectatorii.
Nu spun asta întâmplător – fenomenul este destul de firesc dacă ne bazăm pe explicațiile reprezențanților caselor de producție hollywoodiene: tinerii preferă filmele cu efecte speciale spectaculoase și extrem de scumpe, cei în vârstă preferă filmele despre maturitate și despre trecut, filmele biografice și documentarele. Prima categorie necesită costuri de producție imense, iar cea de-a doua doar talent și un subiect pe măsură. Iar în ultimii ani s-a observat că publicul mai fidel sălilor de cinema este alcătuit din oameni în vârstă de peste 50 de ani pe care artificiile și efectele speciale îi lasă indiferenți și care preferă personajele și poveștile complexe. Și atunci devine mult mai ieftin și mai profitabil să produci mai multe filme pentru o categorie de clienți perseverenți decât un singur film (cel mai probabil foarte scump) pentru adolescenții care cel mai probabil îl vor descărca și pe acela rapid de pe net.
Apoi, eu cred că mai există și această problemă: actorii buni au devenit ei înșiși maturi, fac parte din generația a treia. Mă întrebam la un moment dat la modul cel mai serios câți dintre actorii de douăzeci, până în treizeci de ani, mi-au atras atenția cu adevărat în ultimii ani… hm, unu, maxim doi și nici aceia în mod excepțional. În orice caz, n-am găsit pe cineva care să aibă palmaresul unui Al Pacino, Susan Sarandon sau Meryl Streep pe când aceștia aveau aceeași vârstă. Iar numele lor sunt alese absolut întâmplător, generația despre care vorbesc a produs doar actori unul și unul. Și atunci de ce n-ar apărea filme cu personaje și subiecte profunde și până la urmă umane, jucate credibil? Măcar din acest punct de vedere industria de film n-a luat-o razna complet și mai vedem câte un rid, două.
În plus nici perspectiva îmbătrânirii nu mai pare atât de gri. Hollywood-ul ne prezintă o variantă cu adevărat romantică a vieții de după 60 de ani: oamenii (încă) se îndrăgostesc cu adevărat, unii își salvează căsnicia experimentând tehnici sexuale ignorate până atunci, se regăsesc, se cunosc, se respectă și vizitează țări exotice. Și spre deosebire de burghezii absolut perfecți, caraghioșii din filmele cu și despre adolescenți care se preocupă doar de țoale și aparențe sau de adulții plictisiți și plictisitori care aleargă după bani pentru rate, se prostituează sau uneltesc unii împotriva altora, bunicii marelui ecran au timp pentru sentimente și îmbătrânesc frumos. Și deși filmele lor sunt departe de a fi alerte există un motor pe care-l simți cum toarce în fiecare cadru, cu fiecare replică pe care o servesc. O fi vreo tehnică specială de acum 50 de ani, cine să mai știe…
Până și ultimul James Bond – Skyfall, un agent 007 nostalgic, îi explica lui Q cel extrem de tehnic și modern cum era cu spionii pe vremuri, cum se lupta în războiul rece, ce însemna viața. Q, tânăr și neîncrezător în vechile metode îi dă replica superior că poate să îi facă mai mult rău dușmanului stând în fața calculatorului în pijama, sorbind dintr-un ceai Earl Grey, și că doar uneori, foarte rar, e nevoie de cineva de modă veche cum e Bond care să apese efectiv pe un trăgaci. Sau să nu apese – îi răspunde prompt agentul 007 – îmbrăcat în pijama e ceva mai greu să-ți dai seama care e diferența – adaugă el. Așa o fi și cu actorii din noile generații: sunt atât de obișnuiți cu efectele speciale și artificiile cinematografice încât le e greu să-și dea seama când și ce le lipsește lor din tehnica de joc.
Cum spuneam mai sus, apariția filmelor având drept personaje principale persoane de vârsta a treia și tratând probleme mai degrabă specifice acestei generații se explică și pentru că acestea costă mai puțin. Optimiștii cred chiar că atunci când vor reuși să realizeze mai multe filme care se potrivesc tuturor categoriilor de vârstă (cum au fost filme ca Discursul regelui sau animația Up) prăpastia dintre generații se va restrânge și sălile de cinema vor redeveni un fel de liant al societății, așa cum erau odinioară. Eu sunt ceva mai sceptică și nu-mi vine să cred că filmele sunt cele care reușesc să apropie oamenii, istoria cât se poate de recentă (via MȚR) mi-a arătat că cinematografia este în unele cazuri doar încă un subiect de ceartă și de scandal. Însă BFI (Institutul de Film Britanic) a descoperit că proiecțiile de filme din localitățile rurale reușesc să reunească toți membri micilor comunități, indiferent de vârstă. Un fel de caravană cinematografică din sat în sat, cum era și pe la noi odinioară – dacă vreți.
Citiţi şi
„Fă ceea ce trebuie!” – Juror #2
Pentru toate femeile de 60+, pardon, pentru toate femeile :)
Are dr. David Sinclair dreptate în ce susține legat de îmbătrânire?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
