În fiecare dimineaţă, Dumnezeu se deşteaptă de ziuă. Nevăzut, se apropie de oameni, le sărută pleoapele întru trezie. Poposeşte şi în dreptul sufletului meu şi dă glas dimineţii.
Mă trezesc cu greu. Urăsc dimineţile. Dar nici nopţile nu-mi sunt mai prietenoase: uneori, mă latră coşmarurile, alteori mă nechează îngrijorările, cel mai adesea mă prinde supărarea că dimineaţa mă va găsi din nou într-o ţară predispusă la un destin martirizant.
Dacă plâng în somn, mi se inundă visul, mi se decolorează speranţele. Şi nu mai pot să respir. Repezindu-mă spre trezire, o înşfac de zori. Este iarnă şi visele îmi asigură trupului o temperatură normală. Cele mai multe vise abundă în vocale – a, i – “ADI”. “D” este o vocală taincă, de la Dumnezeu. Deşteptându-se de ziuă, Dumnezeu redevine pribeagul de zi cu zi. Se dă jos din pat, se bărbiereşte sau se machiază, îşi pregăteşte micul dejun, aleargă după metrou, se strecoară printre milioanele de suflete, sau rămâne blocat în trafic. Ajunge într-un final la birou şi începe o nouă zi de neodihnă.
Între timp, Dumnezeu plânge, se bucură, este concediat sau pune mâna pe o primă, protestează la Universitate, pe partea stângă, inspiră un talk show, cumpără un cadou de la Gara Obor, ajunge rupt de oboseală acasă şi adoarme înainte de a face dragoste. Ajuns la uşa apartamentului, îşi dă seama că a uitat să ia ceva din oraş. Da, copilul. Dă fuga la grădiniţa cu program prelungit, cere scuze domnişoarei educatoare că a întârziat – din nou – dar nu are a face, domnişoara visează în taină la un astfel de soţ – model, şi-l închipuie cum spală rufele, cum găteşte în timp ce-i face dragoste.
A doua zi, miercuri, Dumnezeu merge la slujbă în Dorobanţi, la Sfântul Maslu, dă un bănuţ cerşetorilor aşezaţi la dreapta icoanei, spune o rugăciune, să-i intre fiica la medicină.
… Mie, Doamne, cerşetorului de linişte, îmi e dor de odihna în braţele tale. Mie, doar mie.
Dar Dumnezeu este prins în sminteala cotidiană a Bucureştiului… Pe mine mă trezesc din somn tocmai aceste despărţiri îndelung repetate de Dumnezeu. Şi imi fac procese de conştiinţă pentru că mă simt păcătos. Şi chiar sunt, de dimineaţa şi până seara. Uneori, mă rog cu spor, alteori, şi asta în majoritatea cuvintelor, mă rog cu neîncredere în puterea rugăciunii. Poate de aceea, El nu-mi răspunde. Sau poate că răspunde, dar nu bag eu de seamă…
Dacă Dumnezeu nu mi-ar săruta tâmpla în fiece dimineaţă, m-aş mai trezi? Aş mai fi în stare să îmi aduc aminte că exist? Dacă glasul Lui nu mi-ar inspira conştiinţa, aş mai fi în stare să desluşesc enigmele de zi cu zi pe care viaţa mi le scoate în cale? Aş mai obţine eu micile victorii în lupta perpetuă pentru vieţuire? Dacă El nu mi-ar şopti curajul nedezertării în faţa cruzimii acestei vieţi, a batjocurii şi a tulburării sufleteşti la care mă supun oamenii, din cine anume mi-aş aduna energiile spre a mă răscula împotriva Ne – sufletului? Din mine, din nevolnicia mea?
Oridecâteori îmi feresc sufletul de privirile Fiului Rătăcitor şi ale Magdalenei, mă găsesc în aşteptarea ochilor Tăi, Doamne. Trebuie să îţi mărturisesc că se întâmplă destul de des ca privirea oamenilor, pe care Tu i-ai creat, să mă îngenuncheze. Dar eu ştiu că ei privesc nevăzând, că înţeleg nepricepând. Au uitat ceea ce primii tăi oameni ştiau: suntem prinşi în năvodul îngerilor, destinele noastre sunt reflexul visurilor lor. Şi chiar dacă eu nu pricep rosturile propriei mele respirări pământeşti, rănile vieţii pe care Tu mi-ai dat-o, singurătăţile şi neîntâlnirile ei, cu siguranţă se va aşterne un timp în calea Mea şi a Ta când ne vom spune totul, când ne vom cere iertare pentru că ne-am greşit.
AMEN
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Trimisul special al lui Dumnezeu la Băicoi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
