În bucătăria mamei, regină este o canapea veche, cu tăblii de lemn lăcuit și cu tapițerie galben-muștar. Dacă vrei să o întinzi, să o transformi în pat de dormit, or să-ți cam trosnească toate oscioarele dimineața, bașca vânătăile de la arcurile rupte, dar dacă nu… e perfectă acolo, lângă masa lungă, în jurul căreia ne adunam cu toții seara, la o poveste de peste zi. Nu de puține ori au rămas vasele nespălate, înghesuite într-un colț, că ne depășise din mers miezul nopții la taifas. Le făcea mama lună, în zori de zi, în timp ce cafeaua pentru copiii ei veniți de sărbători acasă, fierbea încet pe plita cu colțuri rotunjite.
În dimineața de Paști, mă trezeam și eu devreme. Mă spălam pe față, mă închinam și înghițeam rapid dumicatul sfințit, adus de tata de la biserică și păstrat afară, la colțul prispei. În Oltenia, Paștele nu se bagă în casă, se ține pe prispă, sus, agățat la colțul dinspre răsărit, iar dedesubt se așază brazdă proaspătă, de belșug pentru tot anul. Și fiecare bucățică, se plătește cu un ou roșu, pe care-l așezi cu evlavie în coșul din biserică, păzit de un bărbat în puterea vârstei, gospodar de seamă al satului, fudul nevoie-mare în haine noi și țeapăn de nemișcare toată noaptea.
Femeie în toată firea fiind, cu copii maturi la rândul lor, cu nepoți, mă așezam turcește pe canapeaua cu pricina și așteptam să facă mama bucăturile de împărțit și să vină vecinele cu pomană. Puteți să mă credeți pe cuvânt – nu există mâncare mai bună de sărbători decât bucăturile aduse în coșnițe noi, de femeile primenite cu batice atunci cumpărate de la târg, ilice purtate doar de două-trei ori pe an și fuste crețe și foșnitoare, neprotejate de șorțul mare, cu buzunar adânc, mereu plin de te miri ce sau ascunzătoare ideală pentru mâinile neobișnuite să stea degeaba, atunci când stăpâna zăbovea la poartă, la o vorbă cu vecina.
Pe masa lungă, cu mușama nouă pe care, invariabil, i-o cumpăram când veneam acasă, mama așeza felii lungi de pâine. Cocea pâinea cu o seară înainte, rotundă, pufoasă și coajă crăpată, pe care o tăia în felii lungi și groase. Pe fiecare felie se așeza tihnit o bucățică de brânză și o feliuță de drob și, lângă ea, un castravete, un ou roșu și o felie de cozonac. Înfigea o lumânare aprinsă în miez, iar la capătul mesei împovărate de asemenea bucături, destupa o sticlă de vin, păstrat anume de astă-toamnă. Aprindea boabele de tămâie în cănița arsă de lut și, făcând semnul crucii peste masă, se apuca de tămâiat, în sens invers acelor de ceasornic și boscorodind ca o vrăjitoare deasupra lor.
– Ce tot spui acolo, mamă?
– Le numesc, fata mea. Să aibă fiecare mort bucățica lui, să-și primească fiecare porția.
– Păi, și dacă uiți pe cineva?
– Ultimele bucături, uite alea de acolo, le numesc chiar așa, pentru toți cei pe care i-am uitat sau nu i-am știut, din neamurile mele sau ale tatălui tău.
Și apoi, veneau femeile. Intrau tropăind nerăbdătoare, cu un Hristos a-nviat răsunător pe buze și cu bunătățile îndelung așteptate în coșnițele de sărbătoare. Că doar nu se aduce pomană de Paști în coșnițele cu care cari mâncare la câmp, peste an. Fiecare bucătură era altfel, după cum și ce avea omul la casa lui: friptură de miel, carne de porc păstrat în garniță de la Crăciun, mmmm, pe asta o pândeam cel mai mult și nu, n-o împărțeam cu nimeni, pulpe de pui, cârnăciori, prăjituri sau bomboane și nelipsitul pahar de unică folosință plin ochi cu vin. A rămas un mister pentru mine cum nu se răsturna paharul ăla peste bucatele din coș, că eu nu pot să-l duc nici până în cameră, fără să-l stâlcesc. De-aia spăl ca înecata pahare și căni de cafea. Spuneam smerită Bogdaproste și le așezam pe tava pregătită, în timp ce mama înlocuia bucătura primită cu una de-a ei. Schimb pe schimb, ați fi tentați să spuneți. Dar nu rămânea nimeni de pe uliță fără bucătură, ba chiar păstra și pentru musafiri de mai departe, picați pe neașteptate. Munceam pe rupte două zile să gătim fel de fel de aperitive și prăjituri, vopseam ouă cât pentru o armată, iar în ziua de Paști ne băteam pe bucatele primite de pomană. Că doar e păcat mare să le irosești, nu?!
Anul ăsta este al treilea fără mama. Și primul în care nu mă duc la țară. Dar știe tata rânduiala, nu-i nicio problemă. A cumpărat cozonac, a cumpărat mielul, iar drobul i-l face vecina Flori, a comandat colăcei de la oraș, bomboane, castraveți, brânză de la ciobanii de la stâna de la marginea satului… are o dexteritate la tămâiat, de speriat… După ce termină, vede că nu a aprins lumânările și o ia de la capăt. A treia oară este cu noroc, că a uitat și să deschidă sticla de vin, iar cu capacul pus, nu se poate bea, nu-i așa?
Problema gravă este însă alta: dacă eu nu-s tolănită pe canapeaua veche, cine mai mănâncă atâta pomană?
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
