Te-am născut din dorinţă, te-am crescut cu iubire şi te-am udat cu dragoste. Te-am sprijinit în primii paşi şi-mpreună am văzut răsăritul. Ne-am bucurat de apus în timp ce-mi gângureai primele silabe. Ţi-am mângâiat prima durere şi ţi-am îndeplinit prima dorinţă. Ţi-am dat numele şi l-am transformat în sfânt. Sfântul meu!
Ţi-am vorbit despre dragoste şi respect. Despre curiozitate, descoperire şi dorinţa de a cunoaşte. Despre ce-nseamnă curcubeu… şi de ce plouă. Ţi-am desenat marea, cerul… fluturi şi flori. Ţi-am spus cum se nasc oamenii şi de ce animalele sunt necuvântătoare. De ce trebuie să clădim şi să nu distrugem.
Ţi-am vorbit despre oameni şi menirea lor. Despre zâmbete, lacrimi… şi ce-nseamnă suferinţă. Despre cuvintele ce fac minuni şi cele care dărâmă, ca tu să poţi alege.
Te-am „cioplit” cum am ştiut mai bine. Ţi-am deschis ochii să vezi doar ce-i frumos. Ţi-am dat glas, să-ţi cânţi iubirea şi curaj să te aperi de temeri.
Te-am învăţat să fii umil şi să respecţi. Să cântăreşti vorbele, iar năzuinţele să-ţi fie crez. Din sinceritate să-ţi faci drum şi din încredere să-ţi faci lumină.
Ţi-am spus că, uneori, sufletul plânge şi te-am lăsat să-ţi guşti lacrimile, ca râsul de după să-ţi fie mai cu poftă şi te-am liniștit… „totu-i trecător”. Ţi-am spus că tu eşti tot ce ai mai bun, când nimeni nu e lângă tine.
Ţi-am spus că viaţă-i o secundă preţioasă şi, de multe ori, nu ne-ajunge s-o trăim cum vrem. Că fericirea durează puţin, dacă nu luptăm pentru ea… şi te-am lăsat să şi greşeşti, pentru că şi greşeala e scrisă-n legile omeneşti.
Acum, e timpul să mă retrag, copile! E rândul tău… la viaţă.
Am să te privesc din umbră şi-o să mă rog să-ţi fie bine!
Of, Doamne!… să-ţi fie bine într-o lume plină de ură şi minciuni. Plină de ipocrizie, ignoranţă şi dorinţa de a avea tot mai mult, pășind peste cadavre.
Într-o lume indiferentă la suferinţă și moarte.
Cum ai să te descurci, copile? Unde-ai să-ţi investeşti iubirea? Unde ai să-ţi sădești dragostea, când Pământul ăsta e din ce în ce mai arid și udat doar cu sânge? Cine o să-ţi dea crezare vorbelor, când adevăr nu mai există? Cine-ţi va spune „va fi bine”, când binele nu mai există?
Suntem furnici într-o lume a dinozaurilor! Vrem să creştem flori într-o lume plină de ghimpi şi mărăcini.
Copile, unde te las? Pe mâinile cui? Braţele s-au transformat în arme, iar inimile-n bombe. Lacrimi și suflete devenite buncăre.
Să nu fii supărat pe mine, copile! N-am ştiu să-ţi las mai mult! N-am putut să fac mai mult!
Te las sărac… într-o lume „bogată”. Te las plăpând şi firav, într-o lume meschină! Te las fără aer şi apă, fără stele şi lună, fără soare şi cer. Te las unde nu-ţi este locul. Te las într-o lume goală şi opacă!
Mă simt vinovată de neputința de a schimba ceva. Mă simt rătăcită într-o lume debusolată, unde morţii sunt plânşi de o lume întreagă, iar viii devin o problemă. Te las într-o lume de credincioşi cu cuţite la brâu. Într-o lume smerită, unde Dumnezeu e doar unul… şi e alb! Te las într-o lume plină de rugăciuni, milă și compasiune, dar numai până la… graniţă! Te las într-o lume unde mamele-şi plâng pruncii morţi, iar vinovaţii caută vinovaţi. Unde banii cumpără moartea, iar dreptul la viaţă a devenit un lux.
Iartă-mi, te rog, moştenirea pe care ți-o las, copile! Te-am cioplit prea frumos, pentru o lume atât de urâtă!
Iartă-ne… dacă poţi!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Scrisoare către Svetlana Aleksievici
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
