– episodul 7 (continuare de aici) –
Duminică, 1 mai, Paştele ortodox şi eu bântuind prin India. Îmi amintesc că în urmă cu 3 ani, mă aflam pe Camino de Santiago de Compostela în ziua de Paşte şi am avut un sentiment de dezrădăcinare. Căutam cu disperare o biserică ortodoxă şi singura pe care am găsit-o era închisă. Mă simţeam atunci pierdută şi neaparţinând nimănui şi tot mergând şi iar mergând, am înţeles că nu orientarea religioasă defineşte cine eşti, ci acţiunile tale şi modul în care te raportezi la sine şi la tot ceea ce te înconjoară. Aşa că, de data asta, m-am simţit foarte relaxată. Am lenevit şi am sporovărăit cu Christina până la prânz şi, într-un final, am decis să ieşim din casă şi să mai batem la picior nişte temple.
Zi sfântă, deci la temple cu noi!
Primul templu pe care l-am văzut se afla în Bangalore, aproape de casa Christinei şi avea ceva de interes maxim pentru mine. Un elefaaaant! Da, ador elefanţii şi abia aşteptam să mă bucur de prezenţa unui specimen. Dar nu a fost să fie, pentru că elefantul nu era acasă în ziua aceea. Aşa că am dat o tură templului, am remarcat aceleaşi asemănări ale altarului cu altarele bisericilor ortodoxe, am făcut câteva fotografii statuietelor cu multe mâini care reprezentau diferite zeităţi şi am pornit către unul dintre cele mai vechi temple din zonă.
Astfel, în jurul orei 16:00, ajungem în satul Nandi, la Templul Bhoga Nandishvara, construit în secolul al IX-lea şi închinat zeului Shiva. Arhitectura acestui templu este total diferită de tot ce am văzut până aici, aşa că nu îmi pot înfrâna uimirea. Începem să povestim pe marginea artefactului şi să ne întrebăm unde este civilizaţia care a construit acest templu. Unde s-a rupt filmul dintre oamenii ăia şi generaţiile pe care le găşesti acum în India? Templul acela îţi dă senzaţia unei lumi dispărute, unei lumi care nu ar fi avut nimic în comun cu oamenii ce locuiesc astăzi pe teritoriul Indiei.
În acest templu, în coloanele sale, în statuietele sculptate, despre care oamenii de azi nu ştiu mai nimic, nici măcar ce reprezintă, găseşti atât sacrul, cât şi profanul ridicat la rang de sacru. Simţi în mod bizar că o parte din necunoscutul acela face parte din tine. Există o voce mută care are ecou în sufletul tău şi asta te face să simţi că eşti parte integrantă a spiritualităţii locului.
Ne jucăm făcând fotografii în tot felul de ipostaze. Imităm în mod copilăresc diferite poziţii în care sunt sculptate zeităţile prezente şi totul pare o cinstire a sacrului prin ludic. Atmosfera este foarte liniştită şi plăcută, un loc rupt de lume în care vezi câteva persoane, un cuplu abia căsătorit care îşi face sesiunea foto în jurul templului şi câteva familii. Albe ca brânza şi europence, ne trezim şi aici „obiective turistice de fotografiat”. Mai ales cu copiii pe care îi încurajez să zâmbească. Este bizar, dar omenii aceştia, în general, nu prea zâmbesc în fotografii. Sau dacă o fac, o fac discret, fără să se observe prea bine.
Dar mie nu îmi place aşa şi îi fac să râdă ca să scoată dinţii la vedere. Pe vremuri, cineva, „persoană importantă… nu spui cine”, mă striga „Colgate!”, pentru că în majoritatea fotografiilor pe care mi le făcea, zâmbeam cu toţi dinţii, domnule. Şi nu pentru a-i arăta la lume ca-n reclamă, ci pentru că atunci când faci fotografii, cred că e mai frumos dacă te şi distrezi. Aşa că am încercat să-i distrez un pic pe micii indieni, repetându-le „Smile!” şi „Cheese!” până au început să zâmbească bine.
Ieşim din templu şi ne întâmpină maimuţele. Erau multe în curtea templului şi tocmai asistăm la o urmărire a uneia de către un grup de surate care tot îi strigau ceva. Slavă Domnului că nu a prins-o…
Totul se înregistra într-o armonie specifică locului rupt din altă lume. Afară maimuţele gălăgioase, în templu Hanuman, zeul cu chip de maimuţă, trona în tăcere şi îşi primea adulaţia cuvenită. Tăcerea era ruptă doar de bătaia clopotului de către cei veneau să-şi cinstească zeii, dar solicitau să primească şi o binecuvântare.
„Unde sunteţi voi, cei ai templului şi cine sunt aceştia ce vă administrează amintirea?” repeta Mintea în tot acest spaţiu pe care nu-l înţelegea. Sufletul însă vibra pe frecvenţe înalte, iar Inima pulsa în tăcere…
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
