Topul obiectelor care se încăpățânează să se piardă de posesorul lor ar trebui să înceapă altfel. De obicei, pierdem mănusi, chei, bani și timpul căutându-le. Mai pierdem prietene, iubiți, simțul ridicolului, anxietățile adolescentine, ludicul, pantofii bicromatici din sezonul trecut. Rarisim, ne pierdem pe noi. Ne găsim noi cumva, ne învață școala feminismului și instinctul de auto-conservare. Pe lângă toate pierderile minuscule, colosale și toate din categoria plasata la jumătatea distanței dintre cele două extreme, mai există una: pierderea propriului corp. E mai degrabă o alienare, ar puncta Freud. Sau o detașare de vechea ontologie a corpului în care determinațiile de gen sunt esențiale, ar adăuga feministele. Oricum ar fi, e un tip de pierdere care aparent nu doare.
Povestea corpului pierdut e ceva mai scurtă decât povestea lui Proust despre timp. De ceva vreme, o trăiesc până în măduva oaselor în una dintre cele mai mari capitale ale lumii. Alături de alte femei des-trupate. Suntem femei care ne deghizăm convenabil pentru a intra cu dreptul în zona acceptabilității sociale. Ne asumăm pios ceea ce Shiling numea “responsabilitatea pentru designul propriului corp”. Corpul fiecăreia dintre noi trebuie să devină un corp social, iar M.Foucault ar adăuga: “unul obedient”. Trebuie disciplinat, dresat, estetizat. Nimic rău în a fi frumoasă, în a-ți purta feminitatea ca pe un dar, nu doar ca pe un dat, dar când estetizarea îți anulează pistruii moșteniți de la bunica, silueta androgină ori formele voluptuoase, strungăreața cu aer franțuzesc, părul creț și neascultător, atunci poate nu ar strica să ne uităm în oglindă și să ne privim așa cum suntem noi: posesoarele corpului nostru. Ori, exista reversul – experiența plasată la polul opus. Și aproape la sexul opus, aș spune: masculinizarea forțată asumată ca pe un test de IQ. Inteligența trebuie să poarte haine largi?! Nu, dar hainele lălâi scutesc corpul feminin de orice voyeuerism colectiv. Ne deghizăm în haine șterse, croieli masculine, ne strângem viguros părul într-un coc anarhic și… demonstrăm că suntem inteligente! E imperativ să arăți masculin dacă vrei să fii tratată ca un egal? E fundamental greșit să vrei să fii ascultată, auzită și să ți se strângă mâna ferm? Daca da, atunci e o lecție pe care bărbații ar trebui să o învețe. De data aceasta, surzenia nu îi mai poate salva.
Kate Moss by Mario Sorrenti, 1992
E limpede că alienarea de propriul corp are o multitudine de explicații. În cheia de interpreatre a feminismului, culpa pentru separarea corpului feminin de posesoarea lui revine (sic!) bărbaților. De la lucruri aparent nesemnificative precum poreclitul anumitor părti ale corpului feminin cu termeni ce înlocuiesc varianta de dicționar și par inventați de un gurmand înaintea brunch-ului (nu întâmplător aproape toate desemnează fructe!) până la lucruri serioase precum forme manifeste ale patriarhatului, bărbații sunt singurii vinovați. Ei bine, poate nu singurii, dar au o parte consistentă de vină. Și poate că ar avea de învățat câte ceva. De pildă, să renunțe la practica mojică a fluieratului și pâsâitului, la contorsionatul gâtului, la toate orgiile vizuale pe care le gândesc și planifică pas cu pas când se intersectează cu o femeie. Eu le-aș preda și lecția despre hand-shaking, dar e un gust personal. La schimb, noi ne-am recăpăta corpul și de data aceasta nu ar mai fi în leasing.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Ce făcuseră mamele noastre de nu ne lăsaseră nicio avere?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
