Doina Ruști întreabă
Cum este când scapi de o suferință? Uneori oamenii se plâng ca sunt nefericiți. Mai ales din dragoste. Despărțirea de un iubit/o iubită produce uneori depresie. Cât de lungă? O lună? Un an? Trei? Pentru tine care a fost cea mai lungă perioadă de suferință? Din fericire, nicio suferință nu e eternă. Cineva mi-a povestit odată că s-a trezit într-o dimineață și toată neagra durere dispăruse fără urmă, ca și cum s-ar fi topit. Cum a fost pentru tine momentul ieșirii din tristețea cea lungă?
Răspund Enrique Nogueras și Florina Pârjol
Enrique Nogueras
Enrique Nogueras, pe numele său întreg Enrique Javier Nogueras Valdivieso este profesor la Universitatea din Granada, o somitate în domeniul limbilor romanice, specialist în literatură medievală. Pe lângă aceasta, este și traducător din portugheză, italiană și… română. El este traducătorul romanului meu, Lizoanca. Și este și un prieten la care țin în mod deosebit. Nu mai înșir aici cărțile și studiile pe care le-a scris, fiind destul de numeroase, dar am să vă spun că este pasionat de Pessoa și… de cultura română.
Personal nu am încredere în fericire, nici nu-mi pasă de ea excesiv. Știu: nu sunt singurul, dar nu e vorba aici despre ce-au zis alții sau despre citate strălucitoare. Mie mi se pare mult mai importantă bucuria, care (acum da, îl citez pe Fernando Pessoa) nu cere nimic, nici măcar nu cere să fie veșnică, nu are pretenția să dureze. Bucuria este când este şi gata! Cel puţin când e adevărată și completă, ceea ce, evident, nu se întâmplă des. 🙂
Totuși, am fost nefericit. De multi ori. Nu doar din cauza iubirii, dar şi din cauza ei. Da, cum să nu! Viaţa mea fiind însă cutremurată acum unsprezece ani de o experiență foarte puternică, în apropierea morţii, am învățat să nu iau foarte serios anumite lucruri pe care mulți oameni le consideră capitale. Însă, sunt convins că nu suntem noi stăpânii vieţii noastre şi de aceea uneori încă sufăr de bolile amoroase. Am scris bolile, fiindcă Evul Mediu a considerat iubirea o boală a trupului şi probabil nu a greşit. Trebuie să mărturisesc că am suferit mult mai mult când m-au autosugestionat în legătură cu o femeie, transformând-o într-o obsesie, decât când s-a rupt o relaţie mai mult sau mai puţin reușită.
Despărțirile mele, în afară de cea dintâi, nu au fost dramatice, deși au fost, cum să nu, dureroase. Chiar foarte dureroase… Prima dintre ele, din vremuri destul de depărtate, m-a luat pe nepregătite și foarte tânăr. Și o mare durere m-a copleșit timp de câteva luni, nu aș putea spune acum câte, dar multe. Cum s-a terminat? Cred că puţin câte puţin. Nu m-am trezit deodată fericit, ci răul a trecut treptat, simțindu-mă câte un pic mai bine în fiecare zi, până când mi-am dat seama că sunt liber, beat de libertate şi abia atunci am salutat libertatea aia cu mulțumire.
Nu mi si-a întâmplat altfel cu celelalte nenorociri de îndrăgostit obsedat, chiar dacă unele iubiri au fost probabil mult mai puternice si mai teribile decât prima. Mai ales două dintre ele. Ultima – recent, pentru o româncă… Abia mi-am revenit. Mi s-a părut normal ca, dacă m-am îndrăgostit de limbă română, să mă îndrăgostesc şi de o româncă, poate mai ales pentru ca o vorbește atât de frumos. 🙂 Dar se pare că ea nu s-a gândit la fel. Numai că de data aceasta nu m-am trezit cu o senzaţie de libertate, ci de surpriză. De necrezut… şi de neuitat. Fără să știu de ce. Am realizat din nou ce mare iluzie e dragostea. În fine, poate are dreptate una dintre cele mai bune prietene de ale mele, care repetă că eu l-am citit pe Proust la o vârstă nepotrivită și de aceea am rămas mereu un fel de petit Swann. Nu stiu dacă e așa, dar ar putea fi, pentru că totul e posibil. Asta e viaţa, pe care trebuie să o sărbătorim, iar când dragostea ne face nefericiți, chiar și atunci, să ne bucurăm de ea ca de cel mai frumos lucru din lume. Nu știu dacă e o prostie sau o mare înțelepciune.
Hai, că mai trebuie să și termin!.., desi aș putea vorbi fără limite despre tema aceasta… noroc că trebuie să scriu româneşte, ceea ce-mi scurtează discursul. Deci: sunt epuizat și îngrijorat, și un pic rusinat de scriitură. De multe ori am spus că eu iubesc limba română, dar ea (la fel ca și românca aia) nu mă iubește pe mine, acesta fiind probabil cel mai mare eșec al meu, din ultima vreme. În fine, doar lipsește să-ți mulţumesc pentru întrebare și să le doresc posibililor cititori un mare succes în dragostea şi, cât mai des, o mare, permanentă şi performantă bucurie. Am tăcut. 🙂
***
Florina Pârjol
Florina Pîrjol (23 martie 1980), este cunoscută mai ales ca jurnalist cultural (Cultura, Observator cultural şi Time Out Bucureşti, România literară), pentru cronicile echilibrate și opiniile juste. Este doctor în filologie și lector universitar și autorul unei cărți substanțiale, apărută recent la Ed. Cartea Românească: Carte de identităţi. Mutaţii ale autobiograficului în proză de după 1989.
Nefericirea din dragoste e mai curând un subiect literar, la modă în toate epocile. Fiindcă nu pierderea, în sine, a iubitului/ iubitei te face nefericit, ci pierderea fantasmei pe care tu singur ai creat-o, pierderea acelei părţi din tine pe care cel/ cea iubit(ă) o oglindeşte şi o pune în valoare. Suferinţa din dragoste e, până la urmă, o suferinţă narcisistă. Da, fireşte, ea poate provoca depresie, dar baza acestei depresii nu e neapărat lipsa dragostei (pe care, teoretic, o poţi găsi în altă parte), ci opacizarea, chiar spargerea oglinzii în care te vedeai frumos, complet.
Nu cred că te trezeşti într-o dimineaţă şi realizezi că totul a revenit la normal. Ca durerea aceea (a despărţirii de tine-de ideal) a dispărut complet. Cred că te trezeşti de multe ori cu această senzaţie până ca ea să fie, într-adevăr, corectă.
Cu mine lucrurile s-au întâmplat excesiv, fiindcă eu însămi sunt o fiinţă excesivă (îmi urmez, cum s-ar zice, destinul numelui). Suferinţa mea – una dintre ele, cea mai mare – nu a durat un an sau trei. A durat vreo 8-9. Nu la aceeaşi intensitate, dar cu urme destul de adânci. Straniu e că suferinţa asta nu se bazează pe o mare poveste de amor. E o suferinţă a invalidării personale mai curând decât o fugă smintită, ani în şir, după un bărbat pe care azi, în mod surprinzător, îl găsesc foarte departe de orice mi-ar plăcea să găsesc la un partener de viaţă. Dar, bineînţeles, ani de zile nu suportam să trec cu autobuzul prin dreptul străzii pe care locuieşte, nu suportam să aud pe nimeni vorbindu-mi de el, mă irita orice nume de femeie din trecutul sau din prezentul lui amoros. Bineînţeles că tresăream de fiecare dată când vedeam pe stradă, în autobuz, oriunde, pe cineva care-i semăna câtuşi de puţin. Şi îmi imaginam tot felul de scene suave, filmate au relenti, la limita dintre kitsch şi poezie (ca în ultimele Lars von Trier, îmi vine să zic), în care m-aş fi apropiat de el doar ca să-l mângâi pe obraz. Atât. Au fost luni întregi în care dorul meu avea forma acestui gest simplu de a mângâia pe obraz un bărbat care a preferat o altă femeie în locul meu. Nu cred că l-am iubit niciodată cu adevărat, m-am iubit pe mine într-o ramă a autoflagelării-umilinţei-răcelii-trădării pe care acest bărbat mi-a desenat-o în fugă, întâmplător, fără să ştie, semănând foarte bine cu tatăl pe care eu, de asemenea, l-am pierdut (ironic sau nu, cam în aceeaşi perioadă), neavându-l, de fapt, niciodată. Dragostea e cu totul altceva.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
