O zi oarecare, acum câțiva ani. Ceea ce nu s-a schimbat aproape deloc în ultimii douăzeci de ani în România sunt gările. Dacă nu ești atent, riști să calci strâmb. Pietre roase, peroane terminate brusc, scaune jegos mâncate de timp. În rest, doar trenuri. Nu, nu trenurile acelea de pe vremurile epocii de aur. Trenurile epocii de aur erau camere de tortură ambulante. Probabil că din cauza relativizării de care dau dovadă uneori, fac parte dintre puținii care nu critică starea actuală a trenurilor.
Azi e lux. E luxul meu relativ la ceea ce am trăit odată.
Revenind la ziua aceea oarecare. Mi se pare cunoscut tipul din fața mea. Se pare că există un sentiment de reciprocitate, pare că-i par la fel. Deschid Linkedinul și-l caut după nume. Îi privesc poza, puțin mai tânăr, dar parcă el e. El continuă să mă privească pe furiș, îndrăznesc să-l abordez, el e, fost coleg de liceu. Trenul vine, trenul pleacă, traseu comun, ne povestim viața. El, plecat în Anglia, eu, în Franța, amândoi în vizită în România, la rude. Din vorbă în vorbă, ajungem la “și pe unde mai lucrezi?” și îmi spune că la o companie parteneră “Airbus”.
Sună super, păstrez viu subiectul, îmi vorbește despre proiectele la care lucrează, durată medie pe proiect de 10 ani. “Zece ani să-ți vezi ideile puse în practică e puțin cam mult”, zic. “Nu cred că aș avea răbdarea necesară”. Zice că e chestiune de obișnuință și-l întreb dacă-i plac avioanele. Îmi zice că îi place domeniul în general, dar că avioanele au toate „bube”, așa că încearcă să le evite de câte ori poate. „Cum adică bube?” îl întreb și-mi spune că absolut toate modelele au o “bubă” de care cei avizați știu, dar care necesită un anumit context pentru a se produce. Unul singur care, probabilistic vorbind, apare extrem, extrem de rar. “Dar poate apărea” zice “și eu știu că există, de aceea nu circul niciodată cu Airbusurile modelele noi. Gen A380”. Zic “păi, ce bubă are A380?” Îmi zice ceva de un cicuit prost calibrat care se supraîncălzește în contextul acela special și extrem de rar. “Pe hârtie, explozia e iminentă, dacă contextul se produce. Chestia e că nimeni nu vrea să schimbe piesa care produce buba, căci e atât de improbabil să se producă încât nu s-ar justifica economic costurile de înlocuire”.
Înțeleg ce vrea să spună. Așa se petrece și-n proiectele mele care durează în medie mult mai puțin. Dacă n-ai justifcare economica, nu scoți un cent în plus.
Ajugem la destinație, ne luăm la revedere, ne promitem marea și cu sarea, că rămânem în contact, că ieșim la o bere, minciunile obișnuite. Peste vreo două luni sunt trimisă în Coasta de Fildeș. Cu serviciul, într-un A380.
“A380 are o bubă mare” îmi spun și încerc să-mi aduc aminte contextul acela extrem de rar în care “buba” se produce, dar nu-mi vine. Știu doar că “piesa” aceea care ar fi putut împiedica apariția bubei nu fusese înlocuită în lipsa justificării economice. Cinci ore la clasa economic, strivită între doi tipi transpirați, mă rog să nu se creeze condițiile necesare apariției “bubei” .
Primele patru ore nu se produce nimic. Cu 30 de minute înainte de aterizare, deasupra mării, “zdrang”. Avionul “pică” din senin “ceva” metri. Așa, în gol deasupra mării. Țipete, urlete, miros și mai pregnant de transpirație, după 3 secunde și ceva totul se stabilizeaza câțiva metri mai jos. Nu știu exact câți metri, mi s-au părut extrem de mulți, dar totul e relativ. Ne vorbește pilotul, se scuză pentru neplăcerea pricinuită și-și vede de ale lui. Aterizarea cere atenție maximă. Mă gândesc la contextul ăla nenorocit și-mi spun că nu e el. E altul. Poate unul care fusese justificat economic și căruia îi fusese reparată “buba”.
Zece zile mai încolo, cursa de întoarcere. A380, clasă economic, miros de transpirație, copii somnoroși care urlă, părinți obosiți care încearcă să-i facă să tacă. Într-un final, plecăm, e noapte, e cald, e vară, e departe. Avionul intră în mod taxi, după vreo câțiva metri se oprește, pilotul ne anunța că-i o problemă cu un pasager bolnav și e nevoie urgență de asistentă medicală, revenim la “chei” și deodată un “zdrang” zgomotos ia lumina, clima și oprește brutal motoarele.
Mă gândesc din nou la contextul ăla nenorocit și-mi zic “bine măcar că suntem la sol”. Aștept vocea pilotului să se scuze pentru neplăcerea pricinuită etc etc. Vocea, nicăieri. Doar o beznă completă, totală și extrem de înăbușitoare. Cu miros de transpirație suprapus peste miros de bebeluș neschimbat – “păi, unde să-l schimbe, că nu se vede la 50 cm?” Logic și cald.
Trec cinci minute, trec 10 minute, trec 15 minute și pilotul tot nimic și adulții aia transpirați încep să se foiască și să se “ia” de stewardese. Îmi e milă de ele, de unde să știe ele din ce cauză și până când? Nu s-au inventat încă stewardese telepatice cu pilotul. Izbucnesc mici scandaluri, în bezna aia, par prea multe scandaluri, aerul aproape că nu mai e și panica e aproape palpabilă. Mușcă. Nu pare să fie “contextul” acela nenorocit, dar e un context la fel de nenorocit ca multe altele.
Deodată, se face lumină, se pornesc motoarele și clima și pilotul ne anunța că “zdrangul ăla mare” a fost cauzat de impactul cu zidul – greșeală de aproximare – și restul o “mica defecțiune la circuitul electric” care s-a remediat între timp. Altă bubă justificată economic. Decolăm.
Nu știu de ce, dar îmi amintesc de peroanele acelea roase și de gările vechi. “Bube” și ele. Ca și pentru contextul ăla nenorocit și atât de rar al exploziei iminente, nu s-a găsit încă justificarea economică necesară. Mă gândesc la mirosul de transpirație umedă și de scutec murdar. La panica ghicită din glasurile oamenilor. Unele lucruri nu-și vor găsi niciodată justificarea economică… Se cheamă sentimente. Stări de tranziție în așteptarea contextului. Așteptarea catastrofei iminente. Acceptarea. Relativizarea. În definitiv, se poate și mai rău. Peroanele nu-s A380, cine să justifice sentimentul de abandon?
În rest, doar trenuri. Nu, nu trenurile acelea de pe vremurile epocii de aur. Trenurile epocii de aur erau camere de tortură ambulante. Probabil că, din cauza relativizării de care dau dovadă uneori, fac parte dintre puținii care nu critică starea actuală a trenurilor.
Pe Daniela o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Viața trepidantă a unui om de afaceri aflat mereu între două avioane
Call Me By Your Name – un film după vizionarea căruia m-am simțit vinovată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
