În Ajun de Dumnezeiască Înviere, împletite arome de cozonac, pască și drob se așază temeinic la taifas acolo, sus, deasupra tuturor. Plutesc și sporovăiesc fiecare după firea lui, amețind seara în iz de nucă prăjită, de brânză dulce cu stafide leneșe și de gust verde usturoiat frământat în măruntaie de miel neprihănit.
E bine, e liniște, s-au topit relele și toate durerile parcă s-au mai ostoit oleacă în așteptarea Luminii sfinte.
Iar aducerile-aminte, din alte sărbători de Înviere, ți se învolburează din colbul vremii, întocmai ca aromele mai sus pomenite, fuioare de drag și dor pentru cei ce nu mai sunt cu noi.
Pe moșica o chema Elena. Așa i-am zis noi, fratele meu și cu mine, moșica și așa i-a rămas numele. Până și bătrânii ei vecini de uliță, care o cunoșteau drept madam Elena, adoptaseră apelativul. În mod surprinzător, nu se supărase.
Era o femeie frumoasă, aprigă și bătăioasă. Dreaptă ca un par, neînduplecată neam, cuvântul ei era lege în fața lui moșicu Ion, ofițer de nu știu ce grad în unitatea de pompieri locală și în fața a jumătate de oraș.
Cealaltă jumătate nu o cunoștea.
El era tăcut, bondoc și foarte cumsecade. Avea tabieturi molcome, ca și el, pe care moșica i le respecta cu o nebănuită și surprinzătoare tandrețe.
Când a băgat ea de seamă că timpul trece și barza nu are de gând să vină pe la poarta ei, n-a mai stat pe gânduri. A înfiat degrabă o fetiță bucălată și cârlionțată, pe nume Lenuța, evident, pe care a crescut-o cu drag, e adevărat, dar strict, fără compromisuri, cu destinul trasat clar, încă din prima zi în care poposise în curtea de pe strada Liliacului, nr. 9.
Lenuța era mai mare cu vreo trei ani decât mine, dar ne înțelegeam de minune. Nu stăteau departe de noi, doar vreo trei străzi mai încolo, în cartierul cu case, acolo unde blocurile rămâneau în urmă, cedând locul curților invadate de flori, de zarzări și de petece răzlețe de viță-de-vie.
Rămâneam deseori peste noapte, doar noi două în odaia bună, mirosind a gutui și naftalină, printre bibelouri cu dansatoare în rochițe roșii și pahare de cristal. Vorbeam în șoaptă mai mult de jumătate de noapte, atente la orice scârțâit de dușumea sau la orice geamăt de arc, ce ne-ar fi putut da de veste că moșica este pe aproape. Secrete de-ale fetelor, pe care nu cutezam nici să le gândim în preajma ei, darămite să le mai și rostim.
Obișnuită să spun tot ceea ce-mi trecea prin cap, să glumesc despre orice subiect și cu oricine, neavând secrete sau temeri față de mama, acolo, lângă Lenuța, am aflat prima dată că oamenii sunt diferiți și am învățat să respect părerile celorlalți, indiferent dacă eram sau nu de acord cu ele. Și pentru asta i-am fost recunoscătoare toată viața!
Nu era o scorpie, nici vorbă! Ne împlinea toate voile, ne gătea toate bunătățile, ne spunea povești nemaiauzite și nu se supăra niciodată dacă stricai sau spărgeai ceva. Doar că în viziunea ei, fetele trebuiau doar să învețe, să ajungă doctorițe și să moară de bătrânețe, hăt, pe la o sută de ani, fără parfum de băiat prin preajmă. Niciodată!
Acolo, sub umbrarul din viță-de-vie, de Paști, mâncam cozonac cu rahat înmuiat în vin alb. Cel mai bun desert din viața mea! Ciocneam ouă încondeiate, le mâncam cuminți, abia atingând solnița de porțelan, ca să nu le sărăm prea tare și, după ce terminam, ne primeam răsplata.
Cozonac înmuiat în vin, unul mai dulce ca celălalt, cu obrajii flacără de bucurie și de vinovăție, pentru că, de, nu se cădea ca fetele să consume alcool. Așa spunea moșica, complice cu noi, iar eu o credeam din tot sufletul, cucerită pe vecie de gustul divin.
Aseară, pe când admiram cozonacii dolofani trudiți de soacra mea, că eu habar n-am să-i meșteresc și doar nu era să-și lase ea nora fără delicii de Paști, papilele mele gustative s-au delectat din plin cu aduceri-aminte, iar mintea mea scormonitoare a făcut instantaneu inventarul rafturilor din cămară, în speranța dibuirii vreunei butelci de vin alb.
Și uite-așa, în timp ce savuram promisiuni dulci îmbăiate în alcool, mi-a apărut în fața ochilor adevărata întâmplare despre care voiam să vă povestesc.
Nuntă mare peste drum de casa lui moșica. Cu alai, cu flori parfumate prinse de rever, cu prieteni de-ai miresei, studenți pe la Craiova, cu Lenuța domnișoară de onoare și cu mine invitata ei. Cum altfel, că noi două eram la pachet, se știa asta și pe ulița vecină, nu numai pe cea de domiciliu.
Seara, joc și voie bună, chiuituri și ocheade aruncate de studentul ăla focos, cu pantaloni de velur, ultima modă pe atunci, în direcția mea. Eu, îngeraș! Lipită de moșica, printre bătrâne și copii de grădiniță, nu îndrăzneam nici să dau din picior în ritmul muzicii, deși mă consideram o adevărată domnișoară, abia trecută în clasa a noua de liceu, ce mai, puteam zburda după voia inimii. Înțelegerea fusese clară: nu te miști de lângă mine, dacă vrei la nuntă!
Și nu mă mișcam!
O melodie lentă, două, trei … studentul cu ochi alunecoși s-a înclinat în fața mea și m-a invitat la dans. M-am uitat la moșica, ea s-a uitat la mine și a încuviințat cu gura pungă.
Am dansat, mai bine zis am plutit de fericire și, la sfârșit, m-am așezat smerită la locul meu. Încă o melodie lentă, a doua melodie, a treia … hopaaa, iar m-a invitat la dans. Și iar m-a lăsat, și iar am fost fericită. Și când credeam că asta a fost tot, s-a pornit o sârbă oltenească, ca la noi acasă. Bineînțeles că nu ești domnișoară olteancă adevărată dacă nu te prinzi în sârbă și nu ții pasul, așa că liber la joc!
Doar că lăutarii aveau alte planuri și, pe la mijlocul melodiei, au anunțat Perinița. Mireasa l-a scos pe batistă pe studentul cu pricina, iar el, inconștientul, a așternut batista în fața mea. Cum era, Doamne, să întrerup eu jocul? Mă râdeau și curcile, nu alta!
Și, pe când studentul cel frumos se apleca spre mine, iar eu zburam deja pe aripi roz de fluturi gingași, deodată, timpul s-a oprit în loc.
Cu o mină furioasă, moșica s-a repezit, m-a prins de o aripă de-aia suprarealistă, a înhățat-o și pe nevinovata Lenuța și ne-a târât în casă, ne-a poruncit să nu mișcăm, a încuiat ușa și s-a întors liniștită la nuntă. Doar avea obligație, ce era să facă biata femeie!
Pe cuvânt că nu vă mint!
Am rămas împietrite, moarte de ciudă și de rușine, urmărind de după perdele cum studentul meu, de-acum intangibil, îndesa cu năduf o sticlă goală de bere în cutia poștală de la poartă.
Ciudat cum am ajuns de la soacră-mea, la iubirea mea neîmplinită din clasa a noua de liceu și la feliile de cozonac muiate în vin alb.
Dar nu-mi pare rău!
Este și asta tot un fel de înviere: oamenii dragi plecați de mult timp din viața noastră, nu s-au pierdut. Trăiesc din nou în amintirile noastre, în duioșia cu care îi evocăm, în înțelepciunea pe care am căpătat-o datorită lor, în recunoașterea modelului și a impactului avut, indiferent de situația respectivă. Pentru că avem de învățat câte ceva din orice nimic. Din orice gest, oricât de neînsemnat sau de răuvoitor ni s-a părut atunci. Iar amintirea lor, departe de durerea firească, rămâne leac pentru tulburare și tristețe.
Odihnește-te în pace, moșică!
Somn ușor și liniștit să ai acolo unde ești, iar eu aici, uite, depăn amintiri și mă pregătesc de Dumnezeiasca Înviere!
Cu o felie de cozonac și un pahar de vin roșu, că alb am uitat să cumpăr!
Hristos a Înviat!
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
