O MICĂ ANALIZĂ LITERARĂ
În seara de 17 mai 1971, la Sala Palatului, Gala Festivalului Club A s-a deschis cu premianții secțiunii folk – Marcela Saftiuc și Mircea Florian.
Am ascultat de-a lungul timpului foarte multă muzică folk, iubesc și admir mulți artiști ai ei – inclusiv unii despre care probabil n-ați auzit niciodată, pentru că au fost apariții de cometă – dar cei doi rămân până azi, pentru mine, nec plus ultra. Marcela Saftiuc, cu vocea ei unică, a avut curajul incredibil să aducă pe scenă, în plin comunism, o priceasnă închinată Fecioarei Maria, „Fiii lacrimilor tale”, iar Mircea Florian a făcut dintr-un joc de copii o piesă legendară a muzicii românești, „Podul de piatră”…
Fiecare dintre ei merită cel puțin o carte, dar acum, aici, vreau să vă propun ceva mai modest: o descifrare a textului unuia dintre cântecele lui Mircea Florian, și anume „Împreună”.
R: Împreună totu-i prea frumos
Împreună vântul e pufos
Împreună suntem de-acum
Pe lungul drum.
Dac-aş fi un brad cu aripi
Tu să fii un vânt de seară
M-aş lăsa purtat prin aer
Ca o pasăre bizară.
Imaginea unui brad sugerează desenul unor aripi – nu două, ci mult mai multe, iar printre numeroasele metafore ale unui cuplu pe care le putem găsi în literatură, cea a lui Mircea Florian este inedită: ea – un vânt, o briză, o mișcare a aerului, el – o pasăre zburând purtat de ea. Oare nu chiar așa se întâmplă: femeia îl poartă pe bărbat?
Dac-ai fi un colţ de casă
Eu să fiu iederă verde,
M-aş urca până ce timpul
Printre noi nu s-ar mai cerne.
Aici, sugestia de întrepătrundere din prima strofă devine ceva mai directă, căci el se suie pe ea… Nimic lubric, însă, căci totul rămâne în zona simbolurilor profunde: ea este casa, căminul, stabilitatea, partea solidă și sigură a relației, în vreme ce el, știți, ca bărbatul, mai frunzos, mai nesigur, mai activ… Pe de altă parte, binomul construcție-natură e fascinant, mai ales că alipirea lor duce la suspendarea timpului!
Dac-am fi pe-un ţărm cu soare
Pe când marea te cuprinde
Eu voi sta pe-un val călare
Aşteptându-te cuminte.
Brigitte Bardot ©Claude Azoulay, 18 iulie 1958
Vreau să remarc în primul rând schimbarea modului verbal, de la condițional-optativ la indicativ: dac-am fi… eu sigur te voi aștepta! Mai mult, e important că textul se încheie cu o certitudine după ce toate verbele anterioare erau cu „Dacă”!
Marea o cuprinde pe ea ca o mângâiere și el nu se simte trădat, ci așteaptă cuminte. Ne putem ușor imagina că ea s-a îndepărtat înotând spre larg, iar el, mai leneș (sau mai temător) călărește valurile aproape de țărm.
Şi vom fi un zâmbet suplu
Plutitori ca o aripă
Peste anotimpul dublu
Dintre zbor şi dintre clipă.
Frumoasă aliterația su-plu-plu-titori și remarcăm imediat că de la multiplele aripi ale bradului s-a ajuns rapid (cum altfel?) la o singură aripă în care s-au contopit cei doi iubiți, plutind peste anotimpul dublu (adică prelungit, la urma urmei fără sfârșit) care constituie decorul zborului lor. Povestea începe și se termină cu zborul!
Toate articolele lui Tudor, aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mesaj pentru prietenii și cunoscuții tăi de la… scumpa ta amantă
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
N-am avut niciodată în curte brad
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
