Un sfert de veac am iubit un bărbat care nu era nici soțul, nici tatăl copiilor mei. Era dragostea vieții mele, prima mea iubire pe care o încuiasem în suflet și-o purtam tăcută ca pe-o povară.
Multă vreme am crezut că este un păcat. Că a te așeza împotriva vântului poate fi letal.
Locuiam aproape, drumurile ni se intersectau deseori, dar tăcerea rămânea grea și apăsătoare cum sunt toate durerile ascunse de ochii și gura lumii. Mi-a fost frică fiindcă am fost crescută după tipare prestabilite, într-o generație în care paravanul moralității ascundea bine adevărul murdar, dar atât de picant al infidelității. M-am temut să recunosc că ceea ce port în inimă nu port alături, la braț, în fiecare zi.
Ne-am văzut fiecare de viața lui, crescând copii, colorând căsnicii de invidiat și strângând la piept oameni care ne iubeau nevinovat.
Am avut frică de Dumnezeu. De greșeala care atrăgea inevitabil pedeapsa. Acum am înțeles că Dumnezeu nu pedepsește și nu strecoară în noi frici. Niciodată! Iubirea nu poate fi considerată păcat, cel puțin nu una ca a noastră. Altfel n-ar fi revenit în viața mea după atâta timp și nici n-aș fi cunoscut adevărata fericire.
Îi mulțumesc Cerului că mi-a dat voie să calc c-un picior în rai. Alături de dragostea mea cea mare. Chiar dacă nu ne aparținem pe deplin, călcăm discret, în pași de dans, pe ringuri numai de noi știute. Chiar dacă timpul rămas în urmă e mult mai generos decât cel ce ni se-așterne la picioare.
E-adevărat, drumul nostru e bătătorit de vreme, pavat cu iubire, dar întortocheat și nesigur. Mergem pe el ținându-ne strâns de mână, căutând cu privirea vinovată mereu împrejur, de teamă să nu ne zărească cineva. Pe alei înguste și insuficient luminate înghesuim sentimente care parcă-s furate și-am fi nevoiți sa le restituim. Așa-s multe dintre întâlnirile noastre, dar gustul lor unic, dulce-amărui, dezlănțuie furtuna pasiunii care ne-amestecă fluturii obraznici din stomac cu fluturii argintii din păr.
“Împreună până se va face târziu în noi”, asta-mi spune mereu… și mă-nvăluie cu privirea aceea caldă ca-n prima zi. Și, Doamne, cum să pot rezista când și marele zid chinezesc s-ar preface într-o mână de cenușă străpuns de emoția din ochii lui!
Când credeam că am strâns suficientă experiență, am învățat cât toate manualele lumii nu m-ar fi putut îndoctrina. Am învățat că respectul nu înseamnă să-mi transform inima în preș, că timpul e imposibil de cumpărat și că viața trebuie trăită până-n ultimul ei amănunt… Am învățat să-mi ascult inima și niciodată să nu regret ceva ce m-a făcut să zâmbesc. Am învățat să am curajul să trăiesc, chiar dacă asta înseamnă să anulezi principii și să spargi tipare. Am învățat ce-nseamnă dragostea. Destul de târziu, dar acum știu.
Despre dragoste s-a scris mult, iar de trăit, s-a trăit infinit mai mult de-atât… Sentimentul e unic. Îl poți trăi o singură dată. Atât. Restul sunt iubiri. De-o noapte, de-o vară, de câțiva ani, de-o viață uneori… Dragostea adevărată e drumul acela pe care pornești cu ochii închiși și doar cu sufletul deschis; e drumul acela fără întoarcere, pe care se pleacă cu un singur bagaj, inima. Căci, dacă sentimentul este puternic și sincer, nu vei privi nicio secundă în urmă și nici nu vei dori să cauți vreodată calea înapoi.
Dragostea adevărată te va purta pe un drum care n-are sfârșit, oricâți oameni vei avea aproape de sufletul tău, oricâte iubiri vei întâlni și oricâte vieți vei străbate.
Guest post by Crys
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
