Niger: Kandadji, Tillabéri
Până şi oamenii în general informaţi şi binevoitori când sunt întrebaţi ce ştiu despre Niger sunt puşi în dificultate să găsească ceva pozitiv: mai mult deşert decât sahel, cam pe ultimul loc ca cea mai săracă ţara, ultima revoltă armată a tuaregilor încheiată acum doi ani, lovitura de stat, mai de curând, Al Queda care răpeşte străini, mai recent, şeful securităţii lui Gadafi… Nu ştiam mult mai mult nici eu când am ajuns acolo. Iar de văzut: o furtună de praf limita vizibilitatea la câteva zeci de metri… La hotel, penele de curent limitau universul vizibil la şi mai puţin…
Dar am văzut o parte nevăzută şi care nu se va mai vedea… problemele şi aspiraţiile unor populaţii încă tradiţionale şi care-şi vor părăsi satele şi câmpurile şi obiceiurile şi modul de viaţă ancestral pentru a face loc barajului de acumulare de la Kandadji, pe fluviul Niger.
Pentru un ochi obişnuit mai curând cu vegetaţia luxuriantă a tropicelor, locurile străbătute sunt de o ariditate extremă, până aflu că, de fapt, suntem în grânarul ţării, în Lunca Nigerului, care hrăneşte şi adapă şi numeroase turme de vite etc… Unde? Pentru numele lui Dumnezeu! Şi încep să disting, din loc în loc, urmele unor culturi uscate de millet, să văd turmele de vite şi de cămile care se hrănesc cu rarele fire de iarbă gălbejită… Adevărat însă că Sahelul se pregăteşte de foamete, ploile au fost slabe anul ăsta şi mâncarea mai ajunge pentru încă două-trei luni. Apoi: foamete, migraţie, moarte. The usual story.
Am participat la o serie de întâlniri în mai multe sate, cu locuitori de etnie sonrae şi touareg, dar şi altele. Şeful satului are o autoritate care, dincolo de ereditate, se sprijină pe un model tradiţional de consultare şi luare a deciziilor împreună cu sfătuitorii săi. Deciziile sau anunţurile sunt difuzate de “cântătorii şi povestitorii” satelor, care deţin şi istoria orală a satului, ce poate merge şi sute de ani în urmă… Îmbucurător într-o societate islamică este faptul că femeile sunt nu numai prezente în număr mare, dar sunt şi active, şi vocale… Ajutat de colegi, disting în funcţie de locul unde se aşază, no(ta)bilităţile şi restul structurii sociale a satului. În special la tuaregi, această structura este încă rigidă: şefii ereditari, apoi războinicii, artizanii, crescătorii de vite, sclavii… (deşi sclavia a fost abolită prin anii ’70, fenomenul continuă, mulţi oameni rămân încă ataşaţi familiilor unde au fost înainte sclavi oficiali).
Mă aştept la comentarii critice, la condamnarea măcar parţială a barajului. Nimic. Decizia s-a luat mai de mult la nivelul conducerii satului. Despăgubirile sunt considerate rezonabile, satul se mută. Punct. Individul, familia, se supune deciziei comunităţii. Marele avantaj al relocării: satele vor beneficia de apă curentă şi terenuri irigate. Şi încep să înţeleg încet, încet, ce înseamnă APA: stabilitate, deci şi şcoală pentru copii, şi o viaţă mai bună pentru generaţia viitoare. Să ai APĂ mai înseamnă şi că pot să investesc în pământ, în echipamente, în productivitate… APA înseamnă şi sănătate, înseamnă să nu-ţi moara copiii… Înseamnă că fetele se pot duce la şcoală în loc să facă zeci de km pe zi cu măgarii sau cămilele ca să aducă apa… Încep să înţeleg mai bine Dune .
Într-un sat de tuaregi, evident, tot fără apa, oamenii nu se plâng, nu cer nimic. Nu zâmbesc, nu sunt supăraţi, ceea ce e bine, pentru că jumatate din ei poartă săbii. Fac propuneri pertinente când li se solicită. Doar la plecare aflăm aproape din întâmplare că situaţia satului este disperata: o molimă a făcut să le moară majoritatea măgarilor, în sat sunt mai multe cazuri de holeră. The usual story… de ce să ceară asistenţă statului? Mă întreb dacă nu e posibil să fie încă resentimente ale rebeliunii…
Iar într-o antiteză totală, cea mai cruntă schimbare este cea a culturilor insulare… Pe multe din insulele Nigerului s-a dezvoltat o cultură specifica… Apa este la ieşirea din casă… stabilitate, deci… locuinţele sunt mai sofisticate, pasaje şi bolte, cu alei înguste ce amintesc de aceeaşi economie de spaţiu a cetăţilor, cu finisări şi decoraţii aproape spectaculoase într-un univers arhitectural al lutului brut.
Deşi insulari, nu sunt foarte pescari… nu au tehnologii, nici măcar primitive, de pescuit. Cultivă orez însă, spre bucuria hipopotamilor, care nu sunt nici pe departe animăluţele rotunjoare şi drăgălaşe care dansează în fustiţe scurte pe ecran… Sunt animale periculoase, care atacă înfiorător dacă te nimereşti în calea lor, care distrug culturile oamenilor. Văd doi, din care unul termină o cultură chiar lângă sat, în mijlocul zilei. Statutul de specie protejată îi face invulnerabili.
Aceşti oameni sunt într-adevăr îngrijoraţi: nu-şi imaginează o viaţă departe de malul apei… Nu-şi imaginează să fie vecini cu tuaregi razboinici… dar nu-şi imaginează nici să facă un “camp” pentru turişti sau pentru pescari sportivi … Şi ei vor trebui ajutaţi: să-i învăţăm să pescuiască…
Plec din Niger mai linistit. Este remarcabil spiritul civic al acestor oameni. Au înţeles că barajul este o necesitate imperioasă pentru stat, că este singura soluţie ca ţara să fie independentă şi să le asigure… APA. Pentru mulţi, pentru foarte mulţi…
Ca şi în alte locuri, situaţia siguranţei este puţin exagerată de un UN care şi aici face eforturi să-şi justifice primele de risc. Zonele controlate de bandiţi sunt mai la nord, spre Agadez… M-am descurcat să nu am escortă militara în Tilaberi şi Ayuru, m-am plimbat pe jos prin Niamey şi nu m-am simţit în pericol nici un moment. Aici, singura “ameninţare” a fost o fermecătoare fetiţă peul… obligată să cerşească de foametea care a ajuns deja la ei …
*Sahel – zonă de tranziție între Sahara și savanele Africii subecuatoriale, cu vegetație de savană uscată și de stepă, cuprinzând mai multe state, între care Mauritania, Mali, Niger, Senegal, Ciad, Volta Superioară etc.
Citiţi şi
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
