Singuri! Mereu singuri vom urca treptele colorate de anotimpuri. Le vom urca până la capăt, pentru că… ce este viaţa decât un urcuş solitar care ne-a fost scris în tipare? Ca o pedeapsă sau ca un dar…
Sunt mulţi aceia care, dacă într-o zi ar rămâne covrig în poala patului, poate nici n-ar observa cineva. De aceea poate şi cântecul spune „n-a’ şti nime’ că m-am duuus”… Sunt atât de singuri, atât de pustii, încît de multe ori parcă nici sufletul lor nu mai este cu ei! Din această pricină, nu este de mirare că viaţa pe care o au le pare o ramă goală.
Urcăm. Cu fiecare zi, în fiecare noapte a existenţei noastre şi cu fiecare treaptă chinuit câştigată, ne imaginăm că ne apropiem de casă. Acel „home” după care tânjim de când ne naştem… Fugim de purgatoriul din noi, în care ispăşim un „ce” elementar, dar nu întotdeauna trist. Ca o pedeapsă. Sau ca un dar?
Socotesc că depinde de fiecare cum îşi priveşte urcuşul. Inventatorul ne-a dăruit scara aceasta, între naştere şi moarte, pe care noi am numit-o viaţă, pentru ca, urcând-o, să-l găsim pe El acolo, sus, deasupra cerului, deasupra iubirii şi urii, deasupra tuturor inventatelor şi neinventatelor încă. Numai că noi, din răutate, din nebăgare de seamă sau doar din curiozitate, în loc să urcăm, coborâm şi, evident, El nu este în acea direcţie. În schimb Îl facem pe El vinovat de eroarea ce ne aparţine. Pe aceeaşi scară plină de ispite, suspendată între hotarele permise, între bine şi rău, între naştere şi moarte, ne anulăm bunul-simţ elementar şi ne amăgim că minusul înseamnă plus. Aşa, la linia de total, ne iese rezultatul fals că destinaţia mai uşor de atins este la fel de limpede ca cerul. De fapt, nu este decât reflexia văzduhului în unghia de apă cu care se-nveleşte orice mlaştină! Şi ce dacă pe ea plutesc nuferi ca nişte urme de cocori? Doar urme de cocori pe nori, sub nori…
Cu toţii ştim că păşim singuri în şi din viaţă, dar în interiorul ei avem rude, prieteni, soţi şi urmaşi. Unde sunt aceştia când sufletul strigă disperat după o mângâiere, o vorbă, o întrebare simplă – „ce ai făcut azi? te-a mângâiat soarele? ai gustat ploaia? ai auzit fulgii de zăpadă?” Şi plutim, plutim într-o bezmetică mişcare browniană între cele două hotare, până ce steaua ne dispare din contabilitatea cerului, de cele mai multe ori fără să modifice ecuaţia carteziană a vieţii.
Sădim, naştem, construim, însă rar reuşim cu adevărat un semn în brazdă… Iubim oameni care nu ne merită şi suntem iubiţi de alţii care ne lasă cu inima acoperită de gheaţă.
Ni se întâmplă câteodată să descoperim oameni care stau cu urechea lipită, ca şi noi, de aceeaşi crăpătură a cerului. Ne-ar putea deveni prieteni sau chiar iubiţi. Par a fi asemenea nouă – au aceleaşi credinţe, simt şi iubesc la fel. Doar ne amăgim crezând că ne suntem suflete-pereche. E o iluzie mentală în care rămânem prizonieri, sperând că fericirea numai cu ei ar putea fi rotundă şi, deci, posibilă.
Avem trufia să ne credem dumnezei doar pentru că exersăm iubirea… Din când în când ne străduim să trăim frumos, dar de prea puţine ori câte unul înţelege că pentru asta va trebui să se facă pod între tristeţi şi bucurii sau să soarbă, odată cu praful, ambrozia scăpată din cupa zeilor.
Mai trebuie să deţină înţelepciunea de a iubi lumina, acceptând că va veni şi noaptea…
Şi mai mult decât toate, să poată ca la sfârşit să nu-şi urască urmele paşilor. Grea treabă, nu-i aşa?
În mod din ce în ce mai surprinzător, constatăm că încă mai există oameni care se trezesc din iluzia perfecţiunii şi găsesc taina lucrurilor simple, reţetă veche ce, paradoxal, face existenţa să nu fie doar o perpetuă, monotonă repetiţie. Ei devin cu timpul întelepţii păstrători ai bucuriei de a trăi cu folos; oameni care sunt recunoscători pentru o fericire de-o clipă, numai pentru că acea clipă i-a făcut să strălucească. Sunt mulţumiţi şi recunoscători că li s-a permis să-i cunoască gustul, fie el chiar şi numai cât o împărtăşanie…„just a bite”. Aceia singuri au şansa de a trăi frumos. Numai aceia au şansa de a creşte copii întregi şi senini cu adevărat. Copii care, în vremuri de restrişte ale vieţii lor, vor avea la ce să-şi întoarcă gândul, ca la uterul matern – adăpostul absolut împotriva urgiilor.
Părinţi ca aceştia le vor spune din timp copiilor lor că viaţa nu e o serenadă delicată de Haydn, ci e mai degrabă o experienţă wagneriană.
Cei mai mulţi însă, ne rezumăm la „a trăi” şi încercăm să ne bucurăm atât timp cât pielea ne mai stă întinsă pe oase. Aflăm prea târziu că tinereţea şi nici măcar viaţa nu sunt veşnice! Trăim după un liber arbitru aproape întotdeauna indecis, pentru că undeva, cândva spiritul de conservare s-a rătăcit de noi, pierdut poate în anii aceia în care din curiozitate sau doar din nebăgare de seamă am lăsat larg deschise ferestrele fiinţei noastre. Uităm că, dând îngerii afară doar pentru că nu vrem să credem în ei, n-ar mai trebui să ne mirăm, de ce ne joacă-n picioare câte-un destin smintit!
Şi, întotdeauna prea curând, vine o vreme când nu mai e mare lucru de făcut – ne trezim că a rămas atât de puţin timp până când „încă” îi va da locul lui „deja”, căruia îi suflă-n ceafă „prea”… de cele mai multe ori urmat de „târziu”.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Să mă prezint, sunt fosta soție a lui Petru (cutia cu surprize)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
