Majoritatea ajung aici în autocare burdușite cu de toate. În burta autocarului, unul dintre cei trei șoferi cu cămașă albastră, mustață răsucită și privire de șarlatan, îndeasă valize și genți de voiaj prăfuite de atâta târâit prin gări, pe peroane, în care se strică mâncarea pe care au prevăzut-o pentru o lună; și care nu o să le-ajungă decât trei zile. Debarcați aici, într-o altă gară ce seamănă perfect cu celelalte gări europene în care au coborât și tot coboară de atâția ani căutând să uite comunismul, dramele lui și să-și umple buzunarele cu monedă europeană, care cum s-o pricepe, odată ajunși aici unde le pare cerul mai înalt, nu au nimic și nu știu unde să se ducă.
Și scot din valize brânza terciuită și carnea friptă pe grătarul din colțul casei alor lor de la țară, înfuleca cu poftă primitivă pe la croisette și își privesc cu ochi flămânzi victimele viitoare, al căror parfum emanând din hainele curate contrastează șocant cu ponoseala lor.
La capătul opus, al autocarului burdușit și al lumii, vin, călătoresc, cei cu școală, studenți și medici de provincie, fugăriți de sistemul postcomunist la fel ca și de precedentul. Înghesuit pe unul dintre locurile din spate ale autocarului, între muncitorii în construcții înveseliți de alcool, câte un scriitor tânăr concediat de pe la vreo revistă fiindcă scria atât de prost. Atârnat de carnetul lui cu pagini goale, înconjurat de oameni goi, a aplicat pentru un job de ospătar și are să debarce la Cannes unde-l așteaptă o cameră mizeră pe care o va împărţi cu un tunisian, și pentru care patronul restaurantului îi va opri din salariu o sumă colosală; dar despre care el nu va afla, niciodată, nimic.
Fiecare își ascunde, aici, trecutul și portofelul. Doar poza de familie în care parcă rânjesc niște copii și o soție blondă, tristă, pe-un fundal de vacanță ieftină la mare sau la munte, ori a vreunei iubite cu cosite lungi de cosânzeană, părăsită cu ochi lăcrimoși lângă o poartă de sat îndepărtat de orișice și pe care n-are s-o mai revadă niciodată, pare să răzbată prin lumea nou construită între pereții de tablă ai autocarului doldora de vise, care-și propagă siluetă greoaie prin noapte, zdruncinându-le.
Imigrant. Abia te vezi din înghesuială soioasă care te transportă prin noapte, o noapte mai luminată decât tot ce-ai văzut pe drumurile lipsite de orice far sau farmec, cu care erai atât de obișnuit încât să ghicești umbrele și fantomele și să te înțelegi cu ele. Aici vezi poduri și tunele prin munți de unde zărești în vale orașe și porturi luminate ca ziua, și despre care ai auzit sau ai citit prin cărți.
Nu, locurile astea nu există, tinzi să îți spui. Dar cu cât autocarul hârâind înaintează, cu cât îți zgâiești mai tare gâtul înțepenit peste umărul pasagerului adormit de lângă tine și distingi lumini prin fereastra murdară, cu atât te strangulează mai tare o dorință nouă, care naște în tine luând amploare la fiecare rază de lumină ce sfințește noaptea.
O dorință pe care n-o cunoști, cu care nu te-ai mai întâlnit. Un drac de dorință de a fi, de-a reuși, de-a privi lumea, oamenii, de la înălțimi pe care vrei să te ridici. Și fie că ajungi aici amețit de alcool că să te integrezi într-o echipă de șantieriști de la Toulouse, fie că vii ca student sărac cu banii strânși din greu de mama, din pensia ei de boală, și care fericită ți i-a înmânat să-ți faci un viitor mai bun și chiar a-ngăimat strângând din buze să nu te mai întorci niciodată în țara unde tu oricum nu-nvățai bine, dar ea așa credea, și se căznea ca să nu ajungi să muncești în fabrică, ceea ce probabil că ai fi ajuns; fie că ai terminat medicina și, deși ai tăi te-au bătut la cap să rămâi împărat la tine-n sat, ție ți-a fost silă de spitalele murdare, de salariul mărunt și de pacientul plafonat care-ți îndeasă în buzunarul halatului plicul cu care vrea să-și cumpere sănătatea pe care tu nu i-o poți vinde; șezi cuminte în scaunul tău, lângă copilul fugit de acasă, lângă muncitorul cu cinci copii, lângă preotul misionar înalt și cu privire pierdută, verde, lângă doctorița visătoare, lângă studentul timid sau lângă țiganul șiret și ești la fel de hămesit ca fiecare.
Guest post by Anonim
Citiţi şi
Singura frumusețe care nu dispare niciodată
Despre idealism și bunele, dar nepracticele lui intenții
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
