Viața e prea scurtă pentru jumătăți de măsură. Prea multă lume în jur care există fără a trăi. Mă mâhnește lucrul ăsta. Am întâlnit persoane care au stat ani de zile în relații în care nu se simțeau bine, în care nu exista niciun fel de potrivire cu cel de lângă, în afara iluziei de împreună. În relații în care primordial era sentimentul de rușine cu cel de lângă.
Nu există doar femei disperate, ci și bărbați, nu există doar femeia la patruzeci de ani singură ci și bărbatul singur și, în esență, vârsta n-are nicio relevanță. Ideea este că pe măsură ce înaintăm în vârstă conștientizăm din ce în ce mai mult idealul (cel mai probabil inexistent) spre care tindem. Și-atunci ce devine mai important decât o onestă potrivire?
Nu văd de ce disperarea de a fi singur împinge oamenii spre nepotriviri grotești. Prefer să mă iubesc singur de aici înainte decât să las vreo disperare să mă acapareze. Nu e vorba de standarde sau de idealuri. Idealul ăsta, în fond, ce este? Este potrivire. Potrivirea fiecăruia, pe care o proiectează în ceea ce caută. De multe ori, însă, căutătorul își pierde ideea intimă de potrivire și se compromite.
Prezentul, acum-ul, trece întotdeauna mult prea repede pentru a sta lângă omul nepotrivit. Militez pentru asta, militez pentru potrivire. Militez pentru completare și învățăminte trase de la persoana de lângă mine. Militez și pentru cunoaștere și libertate (dar nu prost înțeleasă). Militez pentru încredere în cel de lângă și pentru… chimie. Toate astea există, sunt posibile. Important este să înțelegem că momentul este foarte fragil, potrivirea este fragilă, și iluzia mârșavă de mai bine, de mai frumos, este mereu în preajmă, mult mai mult atunci când nu ești single decât atunci când ești. Păstrează potrivirea cât o ai, mi-am spus eu când a fost prea târziu. Acum rămân învățămintele, lecțiile și rândurile pline de concluzii.
Asta este promisiunea pe care mi-o fac: îmi voi rămâne întotdeauna fidel mie! Voi căuta mereu cel puțin potrivirea pe care am avut-o până acum. Cred că, dacă am fi toți în stare să recunoaștem asta, am trăi într-o lume în care zâmbetul n-ar mai fi o grimasă.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Toți acești proști plini de sine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
