În viața ta apar tot felul de oameni: dascălii te învață carte, prietenii te învață să te ferești de a oferi confidență oricui, cei care nu te plac – că e mai bine să nu îți faci din omul prost și omul rău un inamic.
Începe experiența: intri în viață. Nu ești pregătit, dar faci greșelile alea ale tale, deși toți adulții din preajmă îți zic clar ce e greșit și ce nu. Să înveți din greșelile altora ? Nu. Te repezi la viață, iei o felie zdravănă, mai cazi, te mai ridici. Ești adult ! Te adaptezi, încercând să supui viața. Cel mai adesea, supunându-te vieții – jucând roluri… împrietenindu-te cu ipocrizia.
Ești o ființă frumoasă, placi, vizitatori ai plăcerii îți trezesc fiori. Cineva vine, totul este atât de frumos, apoi pleacă sau pleci tu din poveste. Și nimic nu rămâne la fel.
Emoții, iubiri, despărțiri. Povești…
Oameni apar mereu, puțini rămân. Sunt trecători, hoinari. Asemenea oameni pleacă în cele din urmă. Te simți obosit să tot încerci să fii fericit. Cauți în alții ceva ce e în tine, dar nu știi asta și te miri văzând cum pleacă oamenii care îți plac, de parcă nu ar fi prețuit niciodată timpul petrecut împreună.
„Îmi va fi dor de tine”…
Cuvintele astea, cuvinte tipice pe care le spui cuiva înainte de a se „duce”… Când, în realitate, când pleci, nu ar trebui să spui nimic. Să pleci și gata. Să dispari, să speli putina, cu ipocrizia ta cu tot. Să îl lași pe celălalt să își revină (așa că dispari de tot și taci mâlc!).
Cândva, când te aștepți mai puțin, apare dragostea. Acea iubire mult așteptată, bună, credincioasă.
Zâmbetul care îți atinge inima, poți să simți soarele sărutându-ți sufletul și îți dai seama că, dacă totul se întâmplă pentru un motiv, acel cineva e motivul tău, un dar dumnezeiesc, cum e copilul mult așteptat pentru femeia stearpă… Nu poți începe nimic ca lumea și nu poți termina nimic, ești năuc, râzi fără rost și pui mâna pe telefon să suni și scrii mesaje și te uiți pe geam: „când o veni” ?
Povestea asta nu este completă, în partea de sus a cerului ei e totul clar, dar dorința… Da, pasiunea este bună, ea fuge în fiecare dintre degetele de la picioare, te împiedică, te face să dansezi tango. Picioarele parcă ar fi brodate, piciorul tău stâng se mișcă dantelat pe lângă trupul adorat, piciorul drept tresare și suspină, împingând aerul într-un tumult de așteptare și anticipare, stârnind trupurile. Între ele se joacă dorința. Dar nu mai gândești limpede și îți dai seama că devii dependent de prezența celuilalt. Ei, și ? îți zici. O să vină mereu.
Dar apelurile s-au oprit. Invitațiile, excursiile improvizate în oraș, toate zgomotele inutile, minunate, au tăcut. Lumina din ochii tăi s-a dus. Te simți din nou singur, fără să înțelegi nimic, dar nu renunți să iubești.
Și, când credeai că totul s-a terminat, te trezești cu o pietricică zburând spre pantoful tău.
– Dansezi tango ?
Uneori, înainte de a se hotărî să rămână, oamenii care iubesc „cu adevărat”, pleacă tiptil, se gândesc, apoi revin și stârnesc o pietricică în aer.
Și rămân…
Guest post by Miriam Tkee
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
