Imaginează-ți… hai… Era odată o Prințesă. Cochetă, frumoasă, vedetă. Și își dorea, și aștepta, și nu știa… Se murdărea de vise-adânci, iar când se trezea, își privea mâinile albe cu nedumerire, să vadă dacă se scurge negreala visului de pe ele. Nu se scurgea. Și-atunci se arunca din nou.
Și l-a visat. Mai întâi doi ochi în întuneric. Ardeau. Și-o căutau. Și, găsind-o, nu s-au mai dezlipit de ea. În fiecare noapte, dorea visul acesta. Și el revenea. Era un drog pe care și-l turna cu plăcere infinită în cupe dulci, onirice. Și nu mai voia ca noaptea să se sfârșească. Și ziua era atât de obosită, iar amintirea dulce din întunericul de sub pleoape o ispitea atât de tare, încât se zbătea ca liliecii la lumină, nedorind decât întuneric. Și șoapte. Și ispită. Și închidea ochii, deschizându-se către o altă lume.
Într-o zi, la lumină, în miezul ei, adică, îi zări ochii. Murdari de beznă și mai strălucitori ca niciodată. Erau purtați de el, același mândru Fiu Risipitor, care trece dintr-un vis în altul, furând minți, călcând pe inimi și zdrobind povești. Căpătase puteri enorme din vise trecute, era pătat și certat cu timpul, șifonat de trupuri nedormite, contaminat cu dezmăț în stare agravată. Nu mai putea fi vindecat. Dacă vreun vraci l-ar fi cercetat, nu i-ar mai fi dat multe povești de trăit. Doar una: cea în care acum, își ducea ultimele clipe.
Dar nu-și știa sfârșitul. Nu-l bănuia măcar. Își purta fâlfâind cu mândrie aripile îmbălsămate și scrijelite de alte prințese rămase în urmă, și-și arunca privirea-i arzătoare asupra ei. A Prințesei de zi. Și a zărit în ochii ei… multă lumină. Zărind-o, și-a simțit inima crăpându-i-se. Bucăți se sfărâmau și el le simțea scurgându-se pe piept, pe brațe, pe picioare, transformându-se în țărână, călcată în picioare și obosită de iubiri desfrânate, irosite și lipsite de poezie. Dar Prințesa umbla desculță. Și praful se lipea de tălpile ei, ca de un magnet, iar el, recunoscător, o purta numai în brațe, cufundat în lumina de ochi curați și picioare cuminți, o răsfăța și-și agăța speranțele de ea, cum se agăța visul de gene. Și petele desfrâului au început să se curețe una câte una, iar amintirile curgeau în urma lui, amestecându-se cu țărâna și afundându-se în pământ. Și el își pierdea puterile pe rând, poveștile din urmă stingându-se și dispărând odată cu puterea lui. Curând, nu mai putu s-o ia în brațe. Atunci, Prințesa se așeză la capul patului și-i șopti la lumina stinsă a unei candele:
-Ai uitat? Când te rugam să vii la mine, iar tu iubeai la indigo alte prințese rătăcite? Și îmi șopteai cuvinte dulci, sărutând buze străine ce-ți șopteau numele în zadar… și tu mă amânai încă o dată… eram sfârșită și hrănită cu promisiuni cu pelin și mă ardeai cu ochii… S-au stins acum. Vrei să păcălești o dorință? Hai, spune-mi-o…
Și-și apleca urechea spre gura lui, ca să-l audă șoptind slăbit:
„-Cât arde încă lumânarea-n ceară
De câte ori vei vrea, rămân diseară!” (Petruț Dumitru)
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
