De ce nu-mi rămân și nu-mi durează oamenii?
Parcă aș călători cu trenul, iar ei îmi rămân undeva pe peron, dar nu să-mi fluture batista, ci să mă arate cu degetul: că sunt, că nu sunt, că fac, că nu fac.
Nu mi se înalță proiectele care îi includ și pe ei. Îi trag după mine un timp, cât pot, după care mă aruncă înapoi la linia de start, înapoi la mine și mă abandonează acolo. Se răsfrâng, se pierd pe-un drum al lor, ciuntit cu parte din ce-am trasat împreună. Și îi zăresc, pe urmă, pe peron, târziu, când nu-i mai pot salva. Deși aș face-o, iar și iar.
Acolo e toată lumea, acolo șed și-mi comentează firul de păr alb sau neputința din priviri, nu, nu din brațe.
Și mă trezesc la fiecare cinci de dimineață, să mai vreau ceva și să mai cred. Să mă mai acuz puțin de ceea ce n-am știut să le dau, să le fac, să le fiu.
Îmi rămân mici și-mi rămân în urmă oameni cu care am semnat să nu ne frângem gâtul, decât împreună. Rămasă singură, călăul mă cruță.
Așa scap, așa fug, așa renasc și mă înnobilez după fiecare dramă. După fiecare drum ciuntit, după fiecare dragoste. După fiecare viață, după fiecare moarte.
Tot deranjul și toată separarea când, în gâtlej, mi se sufocă strigătul să mă rămâi cu tine, să mă apuci de mână, să mă scuturi de viitor, să mă primești cum sunt, să mă descărnezi de vină, de mine, de plan de viață și să-mi dai alte legi și alte reguli, să mă cobori.
Să mă cobori din trenul care mă duce departe, să mă aduci aproape.
Să mă cuprinzi, să mă lași să mai cuprind doar o buză de mare, cu privirea. Iar în rest să-mi fii, nemurire, doar tu.
Guest post by Anonim
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
