Cartea asta are multe capitole, azi doar despre dumneavoastră și un pic despre bărbați
O să vă spun totuși.
Puteți să-mi spuneți că sunt din alte timpuri, puteți să mă numiți…, eu știu cum vreți dumneavoastră să mă numiți? Puteți să-mi spuneți ce vreți, dar eu tot o să vă spun asta.
Eu cred în politețe.
Iată, am spus-o.
Mie îmi plac bărbații (oamenii, în general, dar, mă rog, azi spun doar asta) care folosesc politețea. Care înțeleg că politețea e o modalitate de a ne face viața mai ușoară. Dar și mai distractivă, dacă vreți.
Îmi place bărbatul care îmi ține ușa ca să pot intra înaintea lui. Care mă vede atunci când ne întâmplăm în același spațiu în care încape numai unul și atunci se oprește și mă lasă să trec. Îmi plac bărbații care se ridică atunci când intră în încăpere o femeie și aceia care așteaptă ca o femeie să dea prima mâna când fac cunoștință. Aceia care dau mâna înclinându-se ușor (nu trebuie să o mai sărute, au trecut vremurile acelea, da, știu). Îmi plac bărbații care știu că nu pot tutui o femeie decât dacă aceasta o permite. Nu trebuie să facă compulsiv complimente (da, și asta știu, în alte spații, au existat femei care au dat în judecată bărbați pentru că ele au înțeles complimentul ca pe o hărțuire; nu înțeleg prea bine cum a gândit femeia cu pricina, dar am cunoștință de astfel de situații).
Îmi plac bărbații care nu tutuiesc. Știu, am mai spus.
Îmi plac bărbații care nu tutuiesc. Vreau să nu uit, ce să fac?
Nu de alta, dar am intuit (am observat, de fapt, am văzut în repetate rânduri, dar hai să zicem că nu am probe, eh) că aceia care tutuiesc, nu știu cum se face, da’ tocmai aceia nu țin nici ușa, intră primii în încăpere, îți taie calea etc., etc. și au și alte „tare”. Cască, scuipă, se scarpină în locuri, râgâie, jignesc pentru că pot, ironizează gratuit, se fălesc instantaneu, țipă la subalterni și au felurite și neînțelese idiosincrazii sau – și mai rău – convingeri.
Și pe mine toate astea (și multe altele) mă debusolează. Și mă fac să mă întreb de fiecare dată care e miza acestor bărbați, care e șpilul, care e motivația? De ce o fac? Pentru că nu sunt atenți? Pentru că sunt liberi? Pentru că înțeleg că egalitatea (atât de strigată de către femei, din păcate) dintre femei și bărbați ar reclama astfel de comportament? Să se dea mari în fața unor amărâte de femei, oare? Nah, nu pot să cred asta.
…Pe de altă parte, dacă femeia se vrea (atât de) egală cu bărbatul, asta va avea. Tăiat calea, vorbit strigat, intrat în față, ton arogant, înjurături în parte (ca-ntre noi, băjeții, na) și cine știe câte altele.
De-aia vă ziceam că eu, una, nu vreau asta. Nu vreau să ne întrecem în înjurături, în tonuri ridicate, în ironii și în egalități care mai de care.
Cred, carevasăzică, mai degrabă în diferența dintre bărbați și femei decât în egalitate. (În regulă, să fie egalitate de șanse, cum vreți, asta însă aduce și nevoia de egalitate de condiții și de cerințe, știți da?, în regulă atunci).
Revin. Mie îmi plac bărbații calmi, care înțeleg că femeia (o fi femeia de acum un secol? Se poate, atunci da, aia) are în cod(ul ei de femeie) nevoie să i se țină ușa, să i se ofere (fie și numai în aparență) diplomatic întâietate – sau măcar dreptul la diferență – în conversație, pe stradă, la intrare, în societate sau în intimitate. Cred că am intuit (dar ați înțeles deja că asta înseamnă că am observat) că astfel de bărbați sunt de-adevăratelea bărbați. Bărbatul care e puternic în sine (salvat profesional, financiar, individual, biologic și afectiv) nu are nevoie de manifestări egalitariste cu femeia. Ci cu alt bărbat, poate, dar asta e altă discuție.
Și-apoi femeia? Vrea ea să stea în picioare în fața unui bărbat care stă jos? Vrea ea să fie tutuită? Vrea ea – mică și subțire, în puteri, forță și rezistență – să mute munții din loc (cu forța, eficiența și performanța) unui bărbat? Foarte bine, s-o facă, dacă poate.
Pe mine, una, să nu contați. Nu vreau să fiu egală cu bărbatul doar ca pe urmă să nu-mi mai țină ușa. Hai să nu pretind nimic din ce nu pot face. Hai să spun că mie îmi plac bărbații pentru ce pot să facă ei ca bărbați, dar și pentru felul șarmant în care se poartă cu femeile. Și în asta intră și faptul că sunt educați de mici să fie politicoși (cinste mamelor lor întâi), dar și să aducă flori din când în când, să pună becul, să repare balamaua, să ridice schele și poduri, să spele geamurile zgârie-norilor atârnați în coardă, să nu tutuiască doar pentru că asta ar fi cool etc.
Cam asta e. Mai pe scurt, să nu ne plictisim și să nu exagerăm.
Noi, femeile, avem (nu știu ce avem, dar cică avem, …bine, știu, dar și asta e altă discuție) acel ceva care merită cultivat mai ales de bărbați tocmai ca să ne păstrăm feminitatea. Dacă un bărbat valorifică inteligent politețea (toate cele de mai sus și în plus, dacă se prezintă înainte de a începe o conversație – fie și pe Facebook -, dacă nu jignește, dacă știe să respecte argumentația celuilalt, dacă nu întrerupe, dacă nu face demonstrații de forță gratuit, adică în fața unei femei etc., etc.),
atunci femeia de lângă (din față, dimprejur etc.)
este (sau devine, ca prin minune) femeie. Adică atentă, fragilă, supportive, delicată, ce mai, feromonată gata. (În plus, asta e dovedită științific, why bother?). Deci, e mai simplu așa.
Dacă stau să mă gândesc, cred că e și frumos. Sau ca un joc (și ca orice joc, are și reguli).
De-aia vă ziceam că mie îmi place politețea. Că îmi plac bărbații care folosesc regulile astea (și altele) când e vorba de femei în apropiere. Ce e rău în a spune „dumneavoastră”?
Mie chiar îmi plac oamenii care nu au uitat acest cuvânt. Asta înseamnă (intuiesc iar) că mai știu și altele (din masa vocabularului, nu numai din fondul principal lexical). Cuvântul în cauză nu înseamnă nici că se referă la oameni bătrâni, nici la oameni rigizi, nici la oameni pe care îi ții la distanță, nu are jignitor, nimic ofensator, nimic compensator, nimic-nimic din toate astea. E doar un pronume de politețe. Se folosește când faci cunoștință cu cineva. E un fel de intro, hai. Și se mai folosește apoi un timp (un timp tau să zicem, în funcție de cum decurg lucrurile între cei doi oameni, ei aleg). Nu numai atunci, dar e bine și așa, pentru început. (Eu pot să-l folosesc și mai mult, îmi place cuvântul, ce vreți?)
Odată, cineva mi-a spus că își dorește o parteneră căreia să îi poată spune: „je vous aime”. Nu știu dacă avea în minte filmul, n-am întrebat, dar mie mi s-a părut fascinant (dar cine sunt eu să hotărăsc asta?).
Numiți-vă cum vreți, spuneți-mi că sunt „din alt secol” etc. (Ce secol? aș întreba, Ăla cu maniere și cu…, A, fain secol, aș zice).
Puteți să-mi spuneți cum vreți, puteți să mă numiți cum vreți, eu pariez pe „dumneavoastră”. (Era să zic votez, păcatele mele!).
Oi avea o slăbiciune pentru speciile pe cale de dispariție (sau o fi pentru cuvintele plurisilabice?). Sigur, sigur, am o slăbiciune pentru bărbații care știu să folosească politețea.
(nu, nu vrăjeala, n-ați înțeles, alas, … ci politețea, dar și asta e altă discuție).
Dumneavoastră?
Pe Ohara o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Singura frumusețe care nu dispare niciodată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
