Stai singură, tristă, lângă fereastră, privind la cuplurile care se perindă fericite pe stradă. Aşa eraţi şi voi. Îţi aminteşti cu nostalgie cum râdeaţi, cum vă plimbaţi, cum adormeaţi îmbrăţişaţi seara. Frisoane de durere îţi scutură trupul firav. Îţi lipeşti fruntea de geam, cu inima pustiită şi pumnii strânşi a neputinţă. Îţi lipseşte aşa de tare… Acum, mototoleşti poza lui la piept şi în privire ţi se citeşte îngrijorarea… când îţi dai seama că nu e poza lui.
Ce-o face, o fi bine, e în siguranţă? Gândurile astea te ucid şi te fac să te plimbi agitată prin cameră. Cele trei căni de cafea pe care le-ai băut dimineaţă ajută. Nu l-ai văzut de multă vreme, vag îţi aduci aminte momentul în care a plecat. Lacrimi grele îţi inundă privirea. E drept că tai nişte ceapă, dar simţi nevoia să faci pe victima. Auzi o uşa deschizându-se şi alergi înnebunită şi plină de speranţă şi de sos de tocăniţă pe bluză. Îl vezi prin crăpătura uşii cum aruncă o privire paranoică spre bucătărie. Mai deschide puţin uşa, îl vezi întreg. Ochii ţi se măresc de spaimă. Un firișor de sânge i se prelinge din arcada spartă, are cearcăne adânci, e nebărbierit, şi murdar, şi slab. Cam ca de obicei. Arată ca un maidanez uitat afară, în furtună. Are ochii goi şi privirea rătăcită. Buzele lui frumoase sunt acum crăpate şi răsfrânte într-un rictus de durere.
Încerci prudentă să faci un pas spre el, dar te surprinde aruncându-se pe burtă în spatele unui fotoliu, de unde te priveşte cu aceeaşi căutătura bolândă. Bagi speriată mâna în buzunarul de la spate şi încerci să tastezi pe neve 112, când îţi dai seama că apăsai ca o idioată pe pachetul de ţigări. Nici nu ştii ce să faci, ce să-i zici, cum să-l alini. Îl întrebi dacă vrea să facă o baie şi să mănânce ceva. Cu o înclinare scurtă şi apatică a capului îţi dă de înţeles că vrea. În timp ce el face baie, îi așezi masa şi aştepţi. Se întoarce, se aşază pe scaun şi începe să mănânce anemic. Abia reuşeşte să ducă lingura la gură. Aştepţi înfrigurată să afli cum a fost, ce-a făcut în tot timpul ăsta.
Îţi povesteşte. A fost oribil. Sânge, durere şi moarte, moarte peste tot. Observi că îi tremură necontrolat buza de jos şi o lacrimă îi scapă printre gene. Prieteni şi tovarăşi dragi acum sunt amintire. Îi scapă lingura din mână şi-şi prinde capul cu amândouă mâinile, devastat. A fost groaznic, îţi spune, nu ştie cum o să-şi revină. N-o să mai fie om întreg niciodată. Te uiţi la el cu compasiune, încercând să-ţi amintești când a fost. Te simţi neputincioasă, nu ştii cum ai putea să-l ajuţi. Oscilezi între două palme peste ochi şi o tigaie Dry cooker fix în moalele capului, dar dai dovadă de omenie și renunţi. Îi mângâi uşor părul negru şi ud în timp ce el se agaţă de bluza ta, smiorcăindu-se ca fetiţa cu chibrituri. Momentul e aproape solemn.
Brusc se ridică în picioare, aproape dărâmând masa şi-ţi spune:
– Îmi pare rău, iubito, trebuie să mă întorc acolo. Camarazii mei au nevoie de mine, şi cu o căutătura rătăcită se întoarce către sufragerie. Te agăţi de el, aproape sfâșiindu-i hainele, în timp ce ţipi isteric, că nu vrei să te părăsească din nou. Îl bănuieşti că forţează un nou plonjeu pe burtă sau vreo rostogolire spectaculoasă (în mintea lui), iar asta ţi-ar aduce stima de sine şi libidoul în pragul colapsului, aşa că te retragi speriată.
Se întoarce spre tine, ca un om bătrân şi împovărat:
-Iubito, te rog, înţelege. Oamenii mei au nevoie de mine. Nu-i pot lasă la greu, am trecut prin atâtea împreună. Counter Strike-ul e un joc serios şi tu îl tratezi cam cu superficialitate şi chiar nu înţeleg de ce.
Îţi reaminteşte că ai fost de acord să îi fii aproape la bine şi la greu. Ei bine, acum e la greu. Te invită să te aduni şi să nu te mai comporţi ca un copil, în timp ce dispare în sufragerie, de unde încep să răsune iar împuşcături în toată casa. Cu mintea rătăcită, te întorci să priveşti pe geam cuplurile care se perindă liniștite pe stradă. În gând, le spui şi le faci tot felul de lucruri îngrozitoare celor care au inventat Counter Strike-ul şi ţi-au distrus feng shui-iul iubirii. Şi eraţi aşa de fericiţi…
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
