Uneori, simt că-mi scapă sufletul din lesă şi o ia razna pe coclaurile iubirilor pierdute. Se încăpăţânează să hălăduiască prin locurile interzise ale trecutului, în cele mai fericite zile ale sale, acelea care s-au scrijelit adânc în memoria mea afectivă. Retrăieşte la infinit clipe pe care le-ar vrea eterne, momente care i-au rămas înfipte în coaste şi cu care nu ştie ce să facă. Uneori, îi vine să urle de disperare, alteori, de fericirea de a evada, dar, de cele mai multe ori, îi vine să-şi jelească iubirile moarte prematur, nenuntite. Iar întoarcerea este mereu dureroasă, căci prezentul nu este altceva decât suma urmărilor unor alegeri proaste, urmări pe care nu şi le-a asumat niciodată până la capăt şi din cauza cărora suferă ca un animal rănit.
Mi-e teamă că într-o zi nu se va mai întoarce. Mi-e teamă că într-o zi îşi va lua viaţa în dinţi şi va fugi definitiv cu ea, asumându-şi (de data asta) orice risc, orice consecinţă.
Mi-e teamă că într-o zi îşi va aduna tot curajul – uitând că l-am condamnat la laşitate de atâţia ani – şi va încheia brusc şi definitv acest capitol inutil şi trist, ale cărui lecţii au venit criptate. Şi îmi mai este teamă că în acea zi eu nu voi fi gata să învăţ fericirea şi că voi continua să prefer, în locu-i, deznădejdea. Şi îmi mai este teamă că nu-i va păsa deloc de toate astea şi că, dacă nu-l voi urma, voi rămâne doar un mort viu care-i imită pe cei din jur şi care se preface că trăieşte. Îmi este teamă că mă va trăda, aşa cum şi eu, la rândul meu, o fac de foarte mult timp.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
