Dăruiește-ți o zi sau măcar câteva ore cu un copil. Al tău sau al altcuiva. Dezamăgit(ă) deja și gata să abandonezi articolul? Eu zic să citești până la capăt, să testezi și vorbim după aceea. Te asigur că vei spune multă vreme, copilărește: Fraaate, a fost cel mai tare cadou pe care l-am primit vreodată!
Nu-ți spun să dăruiești ceva vreunui copil: dăruiește-ți ție! Nu-ți spun să stai cu el, să ai grijă de el, să-l educi etc. Pleacă pur și simplu într-o călătorie, într-o aventură în lumea în care trăiește el: ca atunci când mergi la Paris, Londra, New York, Dubai, Cairo, Tokio… Pentru că, în pofida aparențelor, orice copil este un oraș fascinant, pe care îl cunoști prea puțin și pe care e fantastic să-l descoperi – mai ales că se și schimbă cu fiecare an, lună, zi…
Nu-ți spun să mergi cu el într-un parc de distracții ori într-un alt spațiu special amenajat pentru copii. Poți să mergi și acolo, dar poți să rămâi și acasă; uneori e chiar mai bine să faci această călătorie acasă. Important nu este spațiul fizic, ci spațiul psiho-social pe care îl creați împreună.
Programează-te mental să taci, să vezi, să auzi, să fii curios/curioasă, să pui întrebări, să înțelegi și să reții cât mai multe. Ca atunci când mergi să vizitezi Parisul, Londra, New York-ul… Sau ca atunci când trăiești în străinătate (ori, ca antropolog, alături de băștinașii unui trib american, african sau asiatic) și ai nevoie să înveți cât mai multe.
Da, să înveți tu, nu să-l înveți pe el. Să înveți din interacțiunea cu el, împreună cu el și de la el. Despre tine, despre el, despre lumea în care trăiți. Relațiile cu copiii sunt cele mai profunde și mai la îndemână programe de dezvoltare personală pentru adulți – cu condiția să înveți cum să înveți din ele. Nu e o metaforă. E un rezultat de cercetare științifică*, verificat mulți ani și în experiența personală.
Cei mai mulți se orientează încă după modelul vechi, al adultului care trebuie să-l învețe și să-l educe pe copil, iar aceasta explică în mare măsură revolta tot mai frecventă a adolescenților și conflictele între generații. Alții, mai ”moderni”, mai ”emancipați”, merg la polul opus și acceptă/satisfac necritic toate dorințele copiilor; uneori le copiază necritic. Aventura pe care te îndemn să ți-o dăruiești e diferită. Te ajut imediat să înțelegi mai bine, povestindu-ți o secvență dintr-o călătorie a mea în lumea unui copil.
Are 7 ani. E adus la mine direct de la școală (de regulă, merge la after-school, dar astăzi e o zi specială). Îl ajut să-și schimbe hainele și mergem împreună în baie, ca să-și spele mâinile și fața. Ne spălăm împreună – dacă vrei ca un copil să se obișnuiască să facă ceva, nu-i spune să facă, vei deveni cicălitor/cicălitoare: fă tu lucrul acela, repetat, împreună cu el.
Așezăm împreună masa. Nu-l întreb dacă vrea să mă ajute; pur și simplu îl rog să-și pună pe masă farfuria și tacâmurile, în timp ce eu le pun pe ale mele, iar el acționează în echipă – conștientizată ca atare – cu mine, în modul cel mai natural.
Îi cer să spună care sunt regulile la masă. Însă nu-l cert când le încalcă fără voie, pentru că echipa și bucuria de a face lucrurile împreună sunt mai importante decât locul unde sunt așezate obiectele, ori modul în care sunt folosite tacâmurile, ori firimiturile care mai cad pe jos, ori petele de pe bluză… Din când în când îl imit, exagerându-i mișcările out of the baseline rules; se corectează singur, după ce mă corectează pe mine.
Îl las să vorbească. Despre ce vrea. Copiii vorbesc mult, dacă nu-i inhibi adresându-le întrebări pentru adulți – de exemplu, ”Cum a fost la școală?”, ori altele la fel de neinspirate – și dacă ai răbdare să-și caute cuvintele, dacă nu vorbești tu în locul lor.
Pentru ființa umană, masa nu e – și nu e sănătos să fie – un simplu act de alimentare a unei mașini, e un eveniment psihosocial: un prilej cu care reconstitui lumea socială în care trăiești, îți reconfirmi și întărești sentimentele de apartenență, securitate, încredere, confort psihic, ori, dimpotrivă, de insecuritate, însingurare, alienare…
”Mai bine aș fi un îmblânzitor de greieri…” – aud la un moment dat. Tresar. De unde până unde? Construiește un elefant și se visează… îmblânzitor de greieri?
”Ei, copilării”, ai spune, dacă gândești lucrurile cu logica adultului. Dar cadoul pe care te-am provocat să ți-l faci e să intri în lumea lui, în logica lui, să înveți și să te dezvolți din interacțiunea cu el, împreună cu el și de la el.
Începe aventura, îmi spun: ce altceva este aventura dacă nu a explora un teren total necunoscut? Iar atunci când intri în necunoscut privești și asculți atent.
Știu, din alte experiențe similare, că-mi va fi greu să țin minte ce spune în aceste momente: reținem greu și uităm repede ce nu intră în structurile noastre de gândire și lingvistice. Iar eu vreau să învăț. Așa că mă așez la birou și-mi iau notițe în tăcere: ”Mai bine aș fi un îmblânzitor de greieri… Oare ce să fie un greier? … Mai bine aș fi în viitor. Ar fi super! Ar fi chiar tare… Cri, cri, cri, cri… Viitorul e chiar super. Chiar super.”
După câteva minute, spusele lui încep să genereze conexiuni și dezvoltări în mintea mea:
– experții spun că optimismul este determinat genetic în proporție de aprox. 50% și sunt fericită să am încă o confirmare că el are genele optimismului; tot experții mai spun că optimismul cultivat de noi înșine contribuie cu 40% la fericirea noastră, iar el și-l cultivă spontan – ”e chiar super”, vorba lui; de încurajat și stimulat în această direcție!!!
– creativitatea ne ajută să facem mai interesante acțiunile pe care le-am repetat de multe ori; evident, nu e prima dată când construiește un elefant, iar o doză de plictiseală se poate instala chiar și când te joci; pare să-și folosească spontan creativitatea ca să facă mai plăcută activitatea – de încurajat și stimulat în această direcție!!!
– gândirea laterală e de mare ajutor în rezolvarea problemelor complexe; este, oare, raportarea spontană la viitor o formă naturală de gândire laterală? privește, oare, îmblânzitorul de greieri sarcina (construirea elefantului) dintr-o perspectivă diferită și productivă?
Câți adulți își ucid optimismul în numele unor așa-zise maturități și realism, focalizându-se pe condițiile exterioare nefavorabile și incontrolabile (care, spun experții, contribuie cu doar 10% la fericirea noastră), în loc să se focalizeze pe aspecte care se află efectiv sub controlul lor și le-ar permite să spună, absolut realist, ”Viitorul e super. Chiar super”?
Câți adulți ai văzut să-și folosească spontan resursele de creativitate ca să învingă rutina? Încep să mă întreb dacă nu cumva plictiseala este o stare pe care copiii o învață din cauză că adulții nu îi lasă și nu îi încurajează să dea curs unei tendințe naturale de a spune ce le trece prin cap, ”prostii”, ”aiureli”, ”lucruri fără legătură”, atunci când se joacă, își fac temele sau îndeplinesc o altă sarcină. – De reflectat, observat, studiat mai mult!
Mă întreb dacă nu cumva gândirea laterală le este dată natural oamenilor, iar noi o blocăm prin educația care îi învață pe copii să caute soluții pentru probleme focalizându-și mintea pe un culoar strâmt. – De reflectat, observat, studiat mai mult!
Deja sunt mai bogată decât eram cu cinci minute în urmă și tocmai mi-am deschis câteva platforme de dezvoltare personală ulterioară…
Recitesc ce am notat în timp ce el vorbea doar cu sine și mintea mea navighează rapid către… poezia lui Nichita Stănescu; cam așa trebuie să fi vorbit Poetul cu sine în copilărie.
Pentru mine, prezentul e chiar super! Tocmai am înțeles ceva pe care acum mă mir că nu l-am văzut mai demult, pentru că a fost tot timpul foarte evident: copilul acesta are poezia în el și o aduce în fiecare zi în viața noastră. Trăiește într-o poveste continuă, asta am observat-o cu mult timp în urmă, iar astăzi conștientizez că se exprimă cu ușurință doar atunci când o poate face într-o poezie naturală, spontană. Poate toți copiii fac asta, iar noi nu ne dăm seama și nu știm să apreciem?
Despre sine, Nichita Stănescu povestea: ”am rămas repetent în clasa întâia primară. Atâta vreme cât era vorba despre nişte liniuţe oblice şi despre nişte bastonaşe, totul era OK. Când am trecut la oi-oi…”. Copilul despre care povestesc eu aici a vorbit târziu și are ceva dificultăți în învățarea cititului – dar tot ce spune e poveste, poezie, uneori filosofie curată… Nu știu dacă va deveni vreodată poet în sensul social al termenului, nici nu le voi recomanda părinților să-l ”împingă” în această direcție (nu recomand niciunui părinte să-și împingă copilul către o ocupație anume), dar știu că poezia este o resursă cu care l-a înzestrat natura sau Dumnezeu, iar rostul adulților din viața lui e să-l ajute să învețe cum s-o dezvolte și s-o folosească în beneficiul lui și al altora.
Acesta este rostul oricărui adult în relația cu un copil: să-l ajute să-și descopere și să-și prețuiască resursele, oricare ar fi ele, iar apoi să muncească pentru a le dezvolta și folosi în beneficiul său și al altora.
De câte ori te superi pe copilul tău că învață mai greu, că nu ia note la fel de mari și premii ca alții, că nu e la fel de inteligent sau de talentat ca alții, că nu e vedetă ca alții, iar după ce a crescut că nu câștigă cât alții, nu ”a ajuns” ce au ajuns alții etc.?
De câte ori ți-ai oferit – ție! – darul de a trăi alături de el aventura acestui fel de descoperire profundă, singura care te ajută să-l privești cu optimism realist și sănătos, dincolo de limitările tiparelor adulte dar și de iluziile deșarte, iar apoi să-l susții și să-l încurajezi cu optimism realist și sănătos pe drumul lui către creștere și dezvoltare, sănătoase și pentru el și pentru cei din jurul lui?
Dăruiește-ți o astfel de călătorie și aventură a cunoașterii cu un copil, al tău sau al altcuiva. Cu adaptările necesare, e posibilă și la fel de productivă la orice varstă – chiar și în cazul copiilor acum adulti!
Te asigur că vei spune multă vreme, copilărește: Fraaate, a fost cel mai tare cadou pe care l-am primit vreodată!
*Am adus dovezi științific validate pentru această idee – educația împreună și în sens invers, dinspre copii către adulți – în teza de doctorat, apreciată la vremea ei de un profesor de la Sorbona ca ”o contribuție originală (…) la cercetarea internațională în domeniu”. Sunt 15 ani de atunci, cartea respectivă (Sociologia educației familiale. Familie și educație în societatea românească, Polirom, 1998 și 2002) a fost recomandată în bibliografiile obligatorii în mai toate facultățile de sociologie și științe ale educației din țară, dar nu văd nici experți și nici părinți care să folosească ideile acestea în practică.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
