Despre jurnalism spunea cineva mult mai încercat în meseria asta decât mine că ţi-ar da iluzia libertăţii. Programul haotic te lasă să mai guşti din când în când din bucuriile simple, cum ar fi trezitul târziu, filmele văzute după miezul nopţii sau o fugă de o zi la munte fix în mijlocul săptămânii. Cunoşti oameni mulţi şi faini şi nicio poveste nu seamănă cu alta. Nu trebuie decât să le spui cât poţi de iscusit. Mereu altele, şi altele, şi alergând după ele nici nu simţi cum trece timpul.
Celor care fac treaba asta cred însă că li s-a întâmplat de nenumărate ori să-şi petreacă noaptea scriind şi ziua la telefon, să nu-şi poată lua copiii de la şcoală, să rateze aniversări, petreceri şi începuturi de poveşti de iubire. Să nu fie în stare să-şi planifice nimic concret sau să anuleze totul în ultima clipă, în acel moment în care un fir invizibil i-a atenţionat că nu pot face ce vor. Nu mereu. Nu de data asta.
Cam aşa cred eu că stau lucrurile şi-n dragoste. Ne place să ne simţim liberi, necondiţionaţi. Să răpim dimineţi numai pentru noi şi să plecăm în excursii singuri. Să mai fie loc pentru toate bucuriile simple şi nicio poveste să nu semene cu alta. Să ne imaginăm un pic că avem tot timpul din lume. Şi apoi apare firul invizibil care ne aminteşte că ne autoiluzionăm. Şi care ne aduce înapoi acasă.
În profesie, e mai uşor. Poţi pune pe hârtie plusuri şi minusuri, te poţi gândi bine la ce ai putea să renunţi şi ce contează mai mult, te amăgeşti că iluzia libertăţii ar ţine, la o adică, şi de foame şi alegi. În dragoste, n-ai altă variantă decât să tragi până găseşti un fir care să reziste. Măcar de data asta.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Bolile cu transmitere sexuală – o mare problemă în lipsa educației
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
