Mă uit pe stradă și văd lume de toate felurile, mulțumiți și nemulțumiți, și dintr-o singură privire îmi dau seama că sînt ratați, că și-au pierdut demult umanitatea și că sînt acele frumoase exemplare cărora e prea tîrziu să le deșurubezi capul ca să pui ceva eminamente uman în ei. Oamenii deștepți se cunosc de timpuriu, și încă din copilărie sau tinerețe își formează mintea să rezoneze cu gîndirea liberă, cu ideile cele mai pure, mai extravagante sau cumplite ale omenirii și de-acolo să culeagă, pentru ei, doar informație pură, lăsînd deoparte canoanele gîndirii, frustrările moralei, toate capcanele logice sau de altă natură inventate de omenire de-a lungul vremii, ca să țină o mare masă de manevră, clasa muncitoare, în frîu.
I-am văzut pe părinții mei, oameni onești, simpli, cum s-au dus vieții de suflet căutînd un trai mai bun pentru mine, copilul lor. I-am văzut cum au înghițit toată scîrna sistemului ceaușist, i-am văzut înecați cu căcatul regimurilor care au urmat, i-am văzut îmbătrînind și pierind încă din timpul vieții lor, pentru că lumea în care trăiau le-a fost refuzată de timpuriu, din copilărie. I-am văzut cînd au ales să se aplece pentru portocale și banane de Crăciun, pentru o bucată de carne de vită și o roată de cașcaval, i-am văzut cum au ales să-și îndoaie spatele ca alții să se ridice pe umilința lor, doar ca eu să cresc și să ajung să-mi ridic umbra în picioare ca pe un nou Lazăr, învățîndu-l ce-i viața.
V-am văzut pe toți dorindu-vă o viață decentă, îndestulată. Cum oare ați ajuns la concluzia că asta e o viață bună, să muncești cîte 10-12 ore pe zi ca să plătești creditele ce-ți permit să te urci într-o mașină, sperînd că va fi cîndva a ta, cînd nu va mai valora nici măcar cît dobînda? Cum să-ți rupi spatele ca să ajungi acasă să pui pe masa copiilor cîteva produse de la promoție și cîteva bunătăți sau specialități încărcate de înlocuitori, cu gust deformat sau atent studiat, cum să-ți hrănești familia cu propria boală, care te mănîncă încet, carne și suflet?
Cum să te bucuri că locuiești într-o casă care poate o să fie cîndva a ta, dar atunci vei fi oricum prea bătrîn să-ți mai pese, de creditele care îți permit să te uiți o oră la televizorul de ultimă generație, care mîine va fi deja depășit și la care oricum n-ai mare lucru de văzut, aceleași bășini de cînd lumea, creditele care te fac să răspunzi la acel telefon deștept, mai deștept poate decît tine, fiindcă el nu și-a dorit niciodată nimic, iar tu da ?
Cum să te vinzi pentru fantoma numită bunăstare, cînd mintea ta e înrobită, trupul la fel, cum să crezi că mai ai libertate cînd ți-ai vîndut dumnezeul tău interior pentru un confort pe care îl numești viață decentă, o viață pe care o consideri bună și te face și pe tine să crezi că ești un om bun, care pune umărul să fie bine, tu și cu alte cîteva miliarde de oameni buni care puneți osul la tot atîtea nefericiri, pentru că tot ce ai tu își doresc și cei care n-au, la fel cum vrei și tu ceea ce n-ai încă, mai mult și mai mult în fiecare zi ? Iată iluzia fericirii – sursa nefericirii tale.
(fragment din romanul Sunt un curv)
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Domnul Iisus, domnul Eminescu și domnul Georgescu
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
