Când a intrat în galerie, sprijinită în cârjă, cu eșarfa portocalie acoperindu-i pe jumătate fața, vorbea precipitat cu însoțitorul ei. În portugheza moale a brazilienilor. S-a întors spre mine și mi-a zis, triumfător: am citit despre tine în ziar, trebuia să te cunosc și să văd expozitia. Într-o română curată, cu un mic accent pe care nici azi nu știu de unde să-l iau. Eu sunt Ileana, Ileana Dimitriu, a continuat, dar nu mi-a întins mâna, ci brațele amândouă, într-un gest iubitor, de vechi prieten. Pe mine, efuziunile altora m-au speriat dintotdeauna puțin. De când sunt în Germania, aproape că le-am uitat, așa că brațele Ilenei mi-au întâlnit umerii ușor crispați de uimită teamă. Ileana n-a părut că observă ezitarea mea, mi-a zâmbit larg și a făcut ochii roată: ce frumusețe! a exclamat. Câtă culoare, câtă viață, ce personaje fabuloase! Picturile lui Ștefan Pelmuș întâlniseră cel mai entuziast privitor. După ce s-a uitat atentă la fiecare, părăsindu-și pe pardoseală rucsacul voluminos și o sacoșă de pânză, s-a întors la mine. O așteptam în picioare, observând fața ei luminată de bucurie, bucuria aceea pură, de copil, nu manifestarea politicoasă a bunăvoinței pe care ne-am obișnuit să o numim apreciere.
Îmi place mult de tot pictorul ăsta, nu am auzit de el până acum. Tânărul care o însoțește zâmbește și tace. Zâmbește și tace așa cum face cineva care nu înțelege (ce bine cunosc expresia asta, pe care o am și eu de atâtea ori!). Ați plecat de mult din România? îl întreb politicoasă, oferindu-i scuza de a fi ignorat până acum existența artistică a lui Pelmuș. N-am fost niciodată în România, vine răspunsul. Uimirea mea e sinceră. Niciodată? Niciodată! De unde știți atât de bine româna, atunci? De la tatăl meu, îmi răspunde, a fost lingvist și profesor. Dar dumneavoastră ce sunteți? Întrebarea, uşor prostească, îmi scapă printre buze. Sunt cetăţean al lumii, răspunde Ileana, zâmbind, şi simţi că sintagma asta atât de folosită nu e corectitudine politică în cazul Ilenei, ci adevăr .
Ileana e cetăţean german. Mama era din Germania, tatăl – din România. Brazilia a fost însă ţara ei, până la optsprezece ani. O ţară pe care a cunoscut-o, a iubit-o şi a cuprins-o atât de bine încât, revizitând cartierul copilăriei ei, în Rio de Janeiro, şi-a amintit cu precizie, după cinzeci de ani, străzile, casele, peticele de grădină. Doar oamenii erau alţii.
Vreau să fim prietene, îmi spune Ileana, direct. Iar pictorul ăsta e extraordinar. O să mă întorc sâmbătă, să cumpăr un album şi să vorbim. Prietenul meu e pictor amator, şi eu sunt pictoriţă, continuă Ileana. Dar, în loc să-mi vorbească despre ea, îmi arată fotografii ale lucrărilor lui. Mă gândesc că pe ale ei vrea să mi le arate sâmbătă. Îmi lasă o carte de vizită, Ileana-art.de scrie acolo. O nepoată mi-a făcut site-ul, zice, eu nu mă pricep. Mă uit, după ce pleacă. Frumos, îmi spun. Le scriu prietenilor, pe Facebook, că mi-a intrat un om frumos în galerie.
Sâmbătă, se întoarce să cumpere albumul. La două, exact cum mi-a spus. Mai dă roată prin expoziţie şi iar văd expresia aceea transfigurată, de mare bucurie, care m-a surprins şi m-a emoţionat cu câteva zile în urmă. Îmi spune povestea ei, e un periplu incredibil prin lume. Trece de la boala tatălui, la avatarurile mamei poliglote, la adaptarea ei în Germania şi la joburile pe care le-a avut. Cu cine vorbeşti româna, Ileana? Am o doctoriţă din România şi o terapeută, cu ele vorbesc. Aştept să-mi arate lucrările ei, să-mi vorbească despre ea, despre expoziţiile ei, să mă întrebe direct dacă şi în ce condiţii poate face o expoziţie la mine, dar Ileana nu vrea nimic de la mine. Vrea să fim prietene. O ascult cu plăcere, pentru că povesteşte cu plăcere. În glasul ei nu e pic de amărăciune, chiar şi atunci când povesteşte lucruri nespus de triste, cum e episodul fugii tatălui din ţară, cu spaima de a fi omorât şi cu certitudinea că nu va reveni niciodată.
Visez să ajung în România, îmi spune, dar nu s-a potrivit până acum. O să vin la vernisaje, vreau să văd ce faci.
La vernisajul lui Nicolae Ungar, vine cu o floare exotica, Strelitzia, frumos împachetată. E floarea mea preferată, îmi spune. E pentru tine! La următorul, Ileana vine tot cu o Strelitzia, dar şi cu o invitaţie. Am şi eu vernisaj, peste două săptămâni, la Erlangen. Mi-ar face plăcere să vii. Mergem cu toţii, e duminică, e cald ca primăvara şi la Erlangen sunt prezenţi mai mulţi artişti din Brazilia. Ileana, emoţionată, surâzătoare, fermecătoare într-o bluză de mătase, îşi întâmpină oaspeţii. N-am găsit Strelitzia, am luat un buchet de allele. Au exact culoarea bluzei. Ileana rămâne cu ele în braţe.
Nu apariţia Ilenei în galerie, nu personalitatea ei de o naturaleţe debordantă, nu optimismul de nezdruncinat m-au făcut să scriu despre ea, ci lucrările ei. Site-ul nu-i face o favoare, ceea ce am văzut în expoziţie m-a făcut să descopăr o artistă minunată. Brazilia toată era în siluetele ei abia conturate, căci Ileana desenează mai cu seamă oameni. Vânzători la colţ de stradă, dansatoare cu picoare de atlet, nuduri cu sâni grei, chinezi bătrâni, fete plesnind de tinereţe şi nepăsare. Un amestec de erotism naiv şi bucurie a desenului: cărbune, pasteluri, creion. O descopăr uluită pe Ileana, pe Ileana braziliana, cu linii fine şi tuşe groase în acelaşi desen, cu tristeţea-bucuria amestecate în aceeaşi expresie, cu atâta vitalitate în liniile ei curbe, încât ameţesc. Expun încă două artiste, o pictoriţă şi o sculptoriţă. Dar nici una nu-mi spune nimic. Mă învârt încă o dată şi încă o dată în holul unde stau, în rame identice, toţi cei pe care Ileana nu i-a uitat, plesnind de viaţă.
N-am descoperit-o eu pe Ileana, deşi aş fi vrut. A expus, de multe ori, în Germania şi în Brazilia. Ileana trebuie să expună în România, îmi vine dintr-o dată gândul. Trebuie să existe pe lumea asta o lege care să aşeze lucrurile în ordinea lor firească. Şi firesc este ca Ileana Dimitriu, cetăţean german, care poartă în suflet România niciodată văzută, adoptată de Brazilia, ţara inspiraţiei sale artistice, să poată fi descoperită şi de românii iubitori de artă şi de poveşti. Pentru că poveştile Ilenei sunt poveştile lumii.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
