Trebuie neapărat să mergi să-l vezi, Irina. Altfel nu te vei ierta toată viaṭa. Cine știe? Poate mai are de trăit un an sau doar câteva luni sau chiar câteva săptămâni.
Așa îmi tot spunea prietena mea – același refren uzat, repetat în urechile unui surd. M-am uitat la ea neîncrezătoare. Era din nou o capcană? Iar voiau prietenii să ne aducă înapoi împreună? N-ar fi fost pentru prima oară. Doar că eu, pe vremuri catâr, aveam acum o nouă relaṭie. Ṣi mi se părea că trădez, dacă m-aș fi dus să-l văd pe cel ce, da, bănuiam, mă mai iubea încă. Ce a fost a fost!, îmi ziceam convinsă că fac ceea ce trebuie. Nu-l mai iubeam, oricum. De ce l-aș fi stârnit? El era oricum cu Mirela. Iar Mirela îl iubea din tot sufletul. Ṣi eu eram bucuroasă că scăpasem de povara unor sentimente pe care nu le doream și care îmi împăcau mie conștiinṭa: Bogdan avea cui dărui preaplinul său de iubire. Ṣi ce dacă ceva mi-era destinat i se dădea alteia? …Ṣi-apoi trecuseră aproape cinci ani de când nu mai eram împreună. Nici măcar prieteni nu rămăseserăm. Pentru că Bogdan mă rănise. Nu el a fost cel care, deodată, fără vreo explicaṭie se dusese la discotecă la liceu și se lipise cu Cristina?
Era aproape de Crăciun și eu primisem învoire de la liceu să merg acasă. Abia mi se zvântaseră lacrimile de înstrăinare după clasa a noua, când suferisem ca un câine bătut de dor de casă. Eram acum mai mare mare, iar orașul celor șapte coline, Iașul, nu-mi mai părea atât de străin și dușmănos. Ba chiar ajunsese să-mi placă, mai ales pentru că uneori ne duceam cu pedagoga și cu diriga la teatru sau la operă. Iar teatrul mie îmi plăcea. Când intram în Sala Mare a Teatrului „Vasile Alecsandri”, elegantă, cu scaune capitonate cu catifea roșie și cu decoruri de viaṭă pictate pe cortină, cu plafonul bogat în stil rococo, uitam că mă hrănisem aproape un an din muci și lacrimi. Venisem deci împăcată acasă, cu o geantă pline de boarfe murdare de spălat. Ṣi bucuroasă nevoie mare că urma să mă văd cu Bogdan, prietenul meu de vreo trei-patru luni, frumos ca un prinṭ și deștept cum nimeni altul nu ar fi putut fi pe lume. Îndrăgostită până peste urechi, mă vedeam un fel de Aida din opera lui Giuseppe Verdi, la care mersesem cu clasa. Mă închipuiam până la sfârșitul vieṭii cu iubitul meu, primul din vieṭișoara mea, mă vedeam luptând cu rivalele pentru el și învingându-le, sacrificându-mă pe altarul dragostei. Cum însă în căminul liceului greu prindeai puṭină apă caldă, cum nici detergent nu prea aveam în anul acela de sărăcie de dinaintea Revoluṭiei, cum până și săpunul „Cheia” putea fi trecut la rubrica „confort suficient”, trebuia să mă pun binișor la trebușoară pe lângă mama, să o ajut la spălat și la făcut mâncare și să-mi pregătesc bocceluṭa pentru săptămâna ce avea să vină. Așadar, la întrebarea lui Bogdan, „ieși afară în seara asta?”, care mie îmi suna în urechiușe precum cea mai patetică declaraṭie de dragoste care se făcuse auzită vreodată între cele patru colṭuri ale lumii, răspunsesem sec, fără prea multe rumegări existenṭiale: „Am de spălat”. De unde să fi știut eu că până și un băiat poate fi sensibil? Era doar primul muritor de alt sex care se apropia de mine și care, se părea, nutrea altfel de sentimente decât mama, bunica, mătușa sau prietenele mele. De unde să fi știut eu că banalul meu adevăr – „am de spălat” – avusese în sufletul lui efectul unei bombe pe care reușise s-o stăpânească în prezenṭa mea, dar pe care o lăsase mai apoi să explodeze în discoteca din liceul orășelului meu, unde cunoscuse altă fată?
Ce am simṭit eu a doua seară, când am ieșit afară și când, împăunat ca un curcan, Bogdan, la braṭ cu o anume Cristina, ne-a oprit pe mine și pe o prietenă să-i comunice prietenei mele nu’ș ce ispravă, și, fără îndoială, ca să-mi arate el mie ce succes are la fete, nu e greu de imaginat: toată Etna emoṭiilor și-a lăsat lava să curgă prin artere, prin cap, prin inimă, prin stomac, prin burtă, prin vârfurile degetelor de la picioare, prin firele de păr, prin albul ochilor, prin trahee, prin mușchii spatelui, prin toṭi mușchii, prin unghii, prin părul genelor și al sprâncenelor. Sinapsele mele mai că nu mai făceau legătura între neuroni și aproape i-am bușit nasul lui Bogdan. Dar asta doar în imaginaṭia mea. Căci în realitate, mi-am strâns Etna emotivă, am tăcut și mi-am văzut frumușel de drum.
Zile întregi l-am văzut pe Bogdan cu fata aceea înaintea ochilor. Ea nu avea chip, el însă îmi părea mai frumos ca niciodată, mai bun și mai deștept ca nimeni altul, iar eu – o făptură neînsemnată ce îndrăznise să aspire la perfecṭiunea însăși. Mă vedeam pe rând Jane Eyre sau Cenușăreasa, fata de rând îndrăgostită de fiul împăratului, Aida sau Ioana interpretată de Teodora Mareș, din „Declaraṭie de dragoste”. Mi se părea că îndrăznisem mult prea mult, că nu eram eu, timidă și prea cuminte, măruntă și fără vino-ncoace, de nasul superbului Bogdan de șaisprezece ani, aproape șaptesprezece. Unde mai pui că Bogdan era primul băiat pe care eu – EU – îndrăznisem să-l sărut. Deh…, un sărut care fusese de fapt un pupic dulce și timid pe obrazul lui, după ce prietena mea îl pusese la curent că avea să urmeze un eveniment de mare însemnătate și importanṭă: „Bogdan, înainte de a pleca acasă, Irina, vrea să-ṭi spună ceva.” Ṣi atunci eu, adunându-mi tot curajul meu de domnișoară de cincisprezece ani și câteva luni, l-am sărutat pe obraz. Cum aveam să uit un lucru atât de măreṭ, de important, de fără precedent?
Între timp, cele câteva veniri de la liceu în orășelul meu natal deveniseră serbede, fără sare și piper. Veneam doar să-mi mai iau mâncare și haine de schimb. Până la vacanṭa de iarnă când, pentru Revelion, am primit o invitaṭie care era semnată cu un B mic, jos, într-un colṭ. Am știut imediat de la cine vine. Doar că orgoliul meu făcut praf mi-a interzis cu desăvârșire să spun „da”. Rolurile aveau să se inverseze. Din acel moment, Bodgan, ca înnebunit, a încercat să mă întâlnească, să-mi vorbească, să se apropie de mine, să mă aștepte la lift și să-l ṭină doar-doar oi sta de vorbă cu el. La început mi-a plăcut jocul acesta în care eu deṭineam controlul. Apoi mi-am dat seama că pentru Bogdan nu mai era o joacă. Ajunseseră vecinele să-i povestească mamei despre cât de fără inimă era fiică-sa „că uite săracul băiat – Doamne, și cât de frumos mai e! – cum se perpelește după ea, iar ea nici măcar nu vrea să-i răspundă la bună ziua.” Situaṭia începuse să mă obosească. Cu cât Bogdan se îndârjea în dragostea lui, cu cât încerca să îmi smulgă măcar un cuvânt, cu cât încerca să facă un pas spre mine, cu atât eu fugeam mai tare de el. Ajunsesem să ocolesc rândurile la pâine, la care stătea și el. Uneori, Bogdan o oprea pe soră-mea mai mică să vorbească cu ea, alteori venea la Iași să mă vadă în weekend-uri în care nu aveam bilet de voie să merg acasă. O furie cât Iașul de mare mă cuprindea, mă certam cu el, îi spuneam verde-n faṭă să nu mă mai caute, că totul s-a sfârșit. Bogdan însă nu ceda. Ani la rând n-a cedat.
Timpul trecea. Noi creșteam. Din fetiṭa timidă ce fusesem, prindeam pe zi ce trece contururi de domnișoară de Iași, lucru care nici lui Bogdan nu-i scăpa, același Bogdan ce nu înceta să-mi trimită complimente de la distanṭă prin diverși prieteni. Eu continuam să-l ocolesc, el continua cu încăpăṭânare să vrea să mă întâlnească.
Într-o zi, după vreo trei ani, am auzit că Bogdan are o prietenă, Mirela. M-am bucurat. Speram să nu-i mai văd privirea de câine bătut, de cerșetor de dragoste, de neputincios tânăr, fără speranṭe și nici să-i mai găsesc în fiecare an felicitarea de Crăciun sau An Nou care purta un B mic în colṭul drept de jos. Ṣi așa a și fost: Bogdan își găsise iubirea. Se potolise, mă uita, iar eu îmi puteam vedea de viaṭă, fără mustrări de conștiinṭă.
Eram la începutul anului doi de facultate, îndrăgostită nebunește de un student la drept. Ne iubeam, credeam eu. Pe Bogdan nu-l mai vedeam, îl uitasem. Până într-o zi când prietena mea, studentă la postlicela sanitară, m-a căutat să-mi spună că Bogdan e grav bolnav. M-am uitat la ea zâmbind ironic și bănuitor: L-a lăsat Mirela? Iar îl apucă dragostea de mine? Marcela m-a privit tăioasă. Săbii îi ṭâșneau din ochi: „Nu, Irina. E bolnav. E intenat la spitalul Spiridon, unde îmi fac eu stagiul. M-a căutat când a auzit că sunt pe-acolo. Am auzit că multe zile nu mai are. E în fază terminală. Are cancer. El nu știe. E încă optimist. Asta-i bine.”, a încheiat Marcela cu tristeṭe în glas și cu lacrimi în ochii-i care mă implorau. „Du-te, Irina, să-l vezi. De câte ori mă vede, mă întreabă de tine.”
M-am dus. Cu jale în suflet și două banane prăpădite în mână. Bogdan radia de fericire, văzându-mă. Părul îi căzuse de la chimioterapie. Nu era însă chel de tot. Obrajii-i aveau o culoare gălbuie. „Nu te îngrijora. Doctorii îmi spun c-o să mă fac bine. O să ies în curând din spital. Mirela mă așteaptă – o să ne căsătorim și-o să ne mutăm la București. Am acolo un moș care-o să ne ajute să ne căutăm de muncă. Tu ce mai faci? Sper că de acum te pot vedea mai des. Mirela te știe.” Am amuṭit. Nu de teamă că m-ar fi căutat Bogdan, ci pentru că între dorinṭa lui de viaṭă, între planurile lui de viitor și situaṭia în care se afla era o distanṭă ca de la cer la pământ. Ṣi pentru că știam că nu mă va mai putea căuta, că n-am să-l mai văd niciodată… Mirela îl mai iubea, dar în lunile de așteptare, cunoscuse un alt băiat. Îl vizita des pe Bogdan și-l însoṭea în reveriile sale despre viitor, căsătorie, copii, fără să-l contrazică. Ṣi ea știa – mai bine decât mine – că băiatul pe care-l iubea va muri. O aflase nu după mult timp de la internarea lui Bogdan: în armată, Bogdan inhalase o substanṭă toxică care-i făcuse varză organismul la nici douăzeci de ani.
Nu m-am dus la înmormântarea lui Bogdan. Mi s-a părut atunci că nu se cade. S-a dus mama. Ea se duce des la mormântul lui. Când are drum la cimitir, să primenească mormântul tatei. Nu știu unde e mormântul lui Bogdan. Dar mă gândesc de multe ori la primul băiatul pe care eu l-am sărutat. Îi văd încă ochii triști, implorând o dragoste ce de mult se stinsese. Îl văd în pijamaua vărgată pe holul spitalului Spiridon plin de speranṭă, în timp ce moartea își făcea deja planurile ei cu el. Mă văd pe mine mută de durere și tristeṭe în faṭa lui, cu două banane răscoapte în mână, neîndrăznind să respir, să mă mișc, ai fi zis o stană de piatră, un martor al hidoasei morṭi ce-l pândea de după colṭ pe băiatul acela frumos și dornic de viaṭă, de numai douăzeci și unu de ani.
Mă gândesc deseori la Bogdan, la dragostea lui înverșunată, la încăpăṭânarea lui. Îmi imaginez uneori că i-aș fi cunoscut copiii, nepoṭii… Ṣtiu că nu are niciun sens, dar mă gândesc și eu așa… Uneori, când merg acasă, în orașul uitat de lume din Moldova, o văd pe mama lui la biserică. Mă urmărește din priviri. Mă știe. Nu vorbim, însă există între noi o complicitate – complicitatea a două femei are au iubit același bărbat: mama și iubita. Îi văd pe faṭă tristeṭea duioasă, resemnarea și mulṭumirea că vede ceva ce fiului ei i-a plăcut odată, o bucăṭică din scurta lui viaṭă. Că mă vede. Nu vorbesc cu ea, dar mă rog. Mă rog în gând pentru el.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
