Pe D. L-am cunoscut astă vară. M-am îndrăgostit iremediabil, la prima vedere, de fruntea lui. E atât de tânăr, încât viața nu a apucat să lase vreo urmă pe ea. Aș fi putut sta ore întregi să îi privesc liniștea și albeața frunții. O fi fost de vină și noaptea aceea de august, că are ea, vara harul ăsta de a-ți picura, pe nesimțite, iubirea în sânge. Numai te trezești îndrăgostit.
Fără să știu de unde vine, am văzut acolo, de la o tâmplă la alta, marea, cum se lovea de mal, liniștită, într-o după amiază molcomă de iunie. Apoi am aflat că e din Beirut. Mi s-a reconfirmat că marea lasă urme pe trupul și în sufletul celor care se nasc și trăiesc pe malul ei.
Apoi i-am iubit mâinile cu degete lungi, subțiri, de pianist. Dar ferme,hotărâte, frumoase,așa cum îi e și sufletul. I-am iubit dragostea pentru pământul lui: ”E greu acum la noi. Multă corupție, războiul din Siria, o grămadă de probleme cu refugiații sirienii care au invadat țara noastră. Gândește-te că noi suntem vreo patru milioane și există două milioane de refugiați. Dar știu că lucrurile se vor schimba. Când termin facultatea, mă voi duce acasă și voi lupta să schimb ceva. Vreau să trăiesc într-o țară normală. Unde e pace. Poporul nostru merită asta. Iubesc pământul acela. Vreau să mor acolo”. A decis să studieze în România, deși putea să o facă fără niciun fel de probleme în Beirut, pentru că e avid de cunoaștere. A ființei sale și a lumii.
M-a părăsit D. după vreo două luni. Nu voia responsabilități. Voia să fie liber. Am înțeles și l-am lăsat să plece. Fără lacrimi, scene și întrebări. Îl iubeam prea mult pentru a nu-l lăsa liber. Acum ne întâlnim și stăm ore în șir la povești. Și e așa de frumos. Pentru că alegem să facem asta, fără să fim obligați de vreun statut.
Îl iubesc pe D. de nu mai pot. E de ajuns să mă gândesc la el și mi se umple sufletul de blîndețe și căldură. El simte la fel. Dar știm amândoi că o relație amoroasă nu are sens. Niciunul dintre noi nu s-ar converti la religia celuilalt, iar eu, la fel ca el, nu mi-aș părăsi pentru nimic în lume țara. Been there, done that. Și am decis că aici vreau să mor.
Sunt nespus de fericită că l-am întâlnit. Datorită lui am aflat că limba arabă e o poezie. Sțiți cum îi spune iubitul dragei lui, dimineață: ”Sabbah al noor (citit nur) wal ward wal jasmine”. Adică: ”Bună dimineața lumină, trandafir și iasomie”. Cum e să te trezești în poezie, iar tu să fii muză? În fiecare zi să simți că ești singura femeie din univers? Ești lumina ochilor lui și floarea ce îi colorează universul. E cam bine, nu?
Folosesc arabii cuvântul ”iubire” atât de des încât la început am fost intrigată, crezând că nu îi dau importanța potrivită. Și apoi am înțeles. Ei fac artă de amorul artei. Sunt îndrăgostiți de frumos. Sunt iubăreți. Și declarativi. Chiar și bărbații, prieteni, își spun ”habibi”, adică ”iubire”. Fără nicio conotație sexuală.
El m-a învățat unul dintre cele mai dulci cuvinte pe care le-am auzit vreodată. Se unduiește limba pe cerul gurii și simți gustul mierii: ”helwa”, adică ”frumoasă”. Cuvântul ăsta e ca o femeie care lenevește pe malul mării, la soare, cu ochii închiși, cu mâna sub cap și zâmbește aducându-și aminte că deseară are întâlnire cu cel mai frumos bărbat pe care l-a văzut vreodată.
Datorită lui D. îi cunosc pe Fayrouz, Sabbah și Gibran Khalil Gibran, unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Vă recomand, dacă nu ați citit deja, cartea lui, Profetul. Muzică și poezie a adus D. în viața mea. Și mâncare bună. De la el am învățat că o lipie cu zatar, o cană cu ceai și o melodie a lui Fayrouz îmi pot oferi atâtea vise dimineața, cât să mă ajute să trec radioasă peste cea mai ploioasă și monotonă zi de noiembrie.
De la el am aflat că în Beirut, de Crăciun, în fața moscheii, se împodobește bradul, pentru că aproape 50% din populația Libanului e creștină. Acolo creștinii și musulmanii trăiesc în pace de zeci de ani. Cele mai multe femei libaneze nu poartă hijab, sunt independete și pasionale. Divorțează și își cresc copiii singure. Și nimeni nu le judecă sau etichetează pentru asta. Poartă fuste scurte, se aranjează și sunt cochete.
Multe m-a învățat D. Despre viață, despre lumea lui, despre spiritul arab. Îi mulțumesc pentru toate. În fiecare zi. Mi-a fost și îmi va fi pe veci iubit. Iar el mă va iubi întotdeauna. Mi-o dovedește acum mai mult decât oricând. A plecat acasă, în vacanță. Dar nu trece zi să nu îmi trimită poze cu Beirutul, marea și tot felul de mâncăruri delicioase, de îmi lasă gura apă. Pentru că vrea să mă facă bucuroasă.
Datorită lui am învățat că e posibil să iubești un bărbat, să nu fii cu el și să nu suferi pentru asta. Dimpotrivă. Să fii fericită văzându-l liber, cu aripile larg deschise, visând la viața ce îl așteaptă și împărtășindu-ți de bună voie și nesilit de nimeni toate bucuriile, tristețile, dubiile și întrebările lui. Iar când s-a întâmplat asta, mi-am spus: ”Ioana, ești o femeie norocoasă. Iubești un bărbat minunat”.
Pe Ioana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
