Am zis un „Doamne ajută” şi am plecat spre el…
Ana începuse să povestească aparent liniştită. Nu ştiu dacă resemnată sau împăcată. Îi era teamă de întâlnirea pe care nu mai putea s-o amâne. El venise în ţară şi, în ciuda tuturor certurilor şi neînţelegerilor telefonice de până atunci, erau obligaţi să se vadă. Lui îi trebuiau nişte acte care rămăseseră la ea. Nu acceptase să îi fie trimise prin poştă, nu acceptase nici măcar să vină el să le ia. Nu. O voia pe Ana pe teritoriul lui, în apartamentul pe care îl închiriase pentru cele două săptămâni cât avea să rămână în ţară, în cealaltă parte de oraş. Ana ar fi putut să-l primească la ea, aşa cum făcuse până acum. Dar de data asta, el nu a mai vrut. Şi ea, fără să-şi dea seama şi oarecum vinovată, a respirat… uşurată. Adevărul este că… îi era frică de el. Nu ştia la ce să se aştepte, era atât de imprevizibil…
Pe drum, începusem să tremur. Îmi venea să plâng de ciudă. Când am ajuns în situaţia asta? Nu era normal să mă tem de el… Dar în ultimul timp, mai mult ca niciodată, nemulţumirile lui se dospiseră şi crescuseră, în ciuda faptului că eu am încercat să-i rezolv toate problemele aici, să-l ajut, am alergat, numai eu ştiu cât şi cum.
Ana îl iubea. Necondiţionat. Dar asta mi se părea normal. Însă poate că ar fi trebuit să… fie mai fermă pe poziţii. Să mai spună şi „nu”. Să-şi impună punctul de vedere şi prin atitudinea sa să ceară mai mult respect, dacă el încă nu ştia că îi este dator: cu recunoştinţă, cu respect… cu multe. Dator pe viaţă, aş spune eu.
Am găsit greu adresa, că nu a vrut să-mi iasă undeva în întâmpinare… până la urmă am ajuns. Când am sunat la uşă, simţeam hainele zvâcnind în ritmul inimii. Mi-a deschis cu-n zâmbet larg. Şi totul s-a topit în prima clipă, în prima îmbrăţişare. Am simţit un iz de parfum nou, altul decât cel cu care mă obişnuisem. Proaspăt şi aspru, ademenitor şi bărbătesc în acelaşi timp.
Părea alt om. M-a întrebat dacă îmi place unde stă, mi-a făcut turul casei, m-a invitat la o cafea şi o prăjitură. Eram tulburată. Şi ruşinată că mă gândisem la rele. I-am înmânat actele şi el mi-a oferit un pacheţel mic, ambalat delicat. Mi-a spus că este cadou de ziua mea pe care nu apucaserăm s-o sărbătorim împreună, el fiind „acasă”, la Roma, acolo unde locuia de ani buni. L-am primit emoţionată şi nu am ştiut cum să-mi şterg o lacrimă. L-am iertat pe loc pentru tot, chiar și pentru că mă sunase să-mi ureze „La mulţi ani” la două zile după. Uitase. Dar acum, totul era altfel. Am desfăcut cu mâinile tremurânde pacheţelul şi am simţit în palme răceala suavă a unei sticluţe atât de cunoscute şi îndrăgite… Parfumul meu preferat. Asta nu uitase! Mi-a spus că a făcut mai multe cumpărături de aici şi că s-a gândit şi la mine. L-am îmbrăţişat iar, fericită…
Ne-am despărţit în termeni foarte buni. Ce-i drept, de atunci nu m-a mai sunat deloc, deşi încă este în ţară. Dar e şi el ocupat, nu?
Şi Ana ridică ochii spre mine, căutând cu disperare o confirmare (fie ea şi falsă) de care să se agaţe. Pe măsură ce povestea, ochii începuseră să-i sclipească şi îi simţeam întreaga iubire, dezamăgire, bucurie şi tristeţe pe care această femeie le adunase de-a lungul anilor.
Da, absolut, am minţit-o, căci nu aveam putere să-i spun altceva…
Cine ar fi crezut că o femeie poate trece prin atâtea din cauza propriului fiu??
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
