Vremea era rece, deși ne apropiam de luna martie, nu ninsese, de fapt de câțiva ani ningea prea puțin în zonă, câteva ploi udau din când în când un pământ însetat de apă. Pășea încet, nu-și putea controla gândurile, ce zburau pline de energie spre univers, alambicând traiectorii ce se intersectau aleatoriu cu alte gânduri ce zburau pe aceeași undă vitală. Se trezi în fața casei, scoase cheia din poșetă, deschise și intră. Își schimbă hainele cu un trening și trecu în curtea păsărilor să le schimbe apa și să le pună grăunțe. Meimei și Feya, cele două cățelușe i se încurcau printre picioare, doar Michi o privea de departe, dar cu aceiași ochi plini de iubire. Aprinse focul și se așeză în fotoliu în fața șemineului să se încălzească.
Atâtea s-au întâmplat în viața ei, de parca Dumnezeu a vrut s-o pună la încercare să vadă cât mai poate duce. După moartea părinților a rămas debusolată, s-a închis în ea, iar mai târziu, bunica i-a fost farul călăuzitor. Concentrată pe învățătură și-a asumat responsabilități pe care o tânără de vârsta ei nu le cunoștea, a trebuit să le învețe din mers. Alexandra auzi ca prin vis soneria telefonului, închise ușa visurilor și răspunse la telefon. Era Marius.
-Vreau să te văd, sunt la tine la poartă…
-Marius, nu se poate, am stabilit odată, nu mai trebuie să ne închipuim ce-ar fi putut să fie, dacă ar fi fost… nu ne facem decât rău…
-Înțelege că nu se poate altfel, dacă nu-mi deschizi, intru cu forța…
Hotărâtă să rezolve odată pentru totdeauna această problemă și dându-și seama cu o putea face decât dacă stau de vorbă față în față, deschise ușa și-i făcu loc să intre în casă. Marius venise direct de la serviciu pe jos, ca să nu-i vadă vecinii mașina la poartă. Se așeză în fotoliu și așteptă ca și Alexandra să se așeze, după care închise ochii și împreună mâinile parcă într-o rugăciune. Începu să vorbească cu ochii închiși.
-Știi de ce nu mai dorm, nu mai mănânc, nu mai sunt eu? Pentru că nu mai pot trăi fără tine. Mă ucide gândul că într-o zi vei fi a altcuiva, că acel cineva te va strânge în brațe, te va săruta și eu nu voi putea face nimic. Te iubesc, înțelegi? Te-am iubit toată viața mea, de atunci de când ți-am văzut strălucirea din ochi. Am fost orgolios, am vrut să-mi spui tu că-ți sunt în gânduri, am vrut să te văd geloasă pe fetele cu care mă întâlneam, de aceea-ți povesteam tot, niciodată nu ai reacționat, m-ai lăsat să fierb în suc propriu, să te doresc la nesfârșit. Tu știi de câte ori am vrut să te iau în brațe și să te sărut? Aveai un fel de a mă respinge de-mi dădeau fiori și de teama de a nu te pierde definitiv, mă opream cu gândul la jumătatea drumului. Am visat că mă voi trezi în poala ta și-mi vei spune, acum ești al meu, numai al meu. Fierbe sângele-n mine când mă apropii la un metru de tine, te vreau, nu pot fără tine, nu pot…
-Marius, te-am ascultat cu atenție, nimic nu mai este cum a fost și nu din vina mea, tu n-ai avut răbdare și te-ai grăbit să pui inelul pe deget celei pe care o iubeai. Știi că nu am venit la nunta ta, aș fi suferit enorm, în copilărie m-am visat mireasa ta și speram ca acel vis să se și întâmple. Acum nu mai e posibil, ești căsătorit, ai un copil, ai responsabilități, nu de mine ai tu nevoie. Poate că-mi pare rău, știu sigur că nu voi fi fericită niciodată, știu că șansa mea de a fi cu tine nu a existat niciodată deși nu am putut să uit sărutul acela inocent primit într-o seară cu lună plină și fără niciun cuvânt. Asta a fost tot. Eu am plecat la studii și tu ai rămas și ți-ai urmat drumul. Cred, poate acum ești nefericit, într-o căsnicie există mereu neconcordanțe, dar lucrurile se împacă mereu în pat, nu putem fi motivul suferinței celor de lângă noi. Deja, am un sentiment profund de vină că te-am lăsat să intri în casă. Înțelege odată pentru totdeauna, nu se mai poate face nimic…
Într-o fracțiune de secundă, Marius se ridică săgeată de pe fotoliu, stinse lumina și se așeză în genunchi în fața Alexandrei. Îi luă mâinile în mâinile lui și n-o lăsă deloc să se împotrivească. Se zbătu din strânsoare, fără sorți de izbândă, până când se simți luată în brațe și purtată ca un fulg spre dormitor. O cuprinse o căldură prin tot corpul, ceva cum n-a simțit niciodată și se lăsă în voia lui, fără să se mai gândească dacă va mai exista sau nu “mâine”. Ușa rămăsese deschisă și pe tavanul dormitorului lumini și umbre desenau un singur destin a două suflete ce se doreau de atâta timp și n-au ajuns vreodată la împlinire.
Alexandra nu mai putea să gândească, o împiedica ceva așa de plăcut cum n-a simțit vreodată. Nu mai exista nimic în afară de ei doi, lumea dispăruse cu toate angoasele ei, mintea era blocată, gândurile ocoleau un sens giratoriu și se întorceau mereu în același loc. Un tremurat inexplicabil i-a cuprins pe amândoi deodată, sărutul s-a prelungit și tot mai rar apărea o pauză pentru respirație. Două suflete s-au contopit într-unul singur, timpul nu mai exista, dormitorul se transformase într-un loc de vis unde dorințele se împlinesc înlăuntrul unui vid de existență divină. Mâinile se căutau mereu, mângâierile căpătau valențe de plus infinit, ochii închiși transformau imagini virtuale într-o realitate divină… Nu mai existau secunde, minute, ore, nu mai exista timp. Totul se oprise în loc, mărturie la această întâmplare fără început sau sfârșit. Se apropia miezul nopții, dar niciunul din cei doi protagoniști ai acestei povești plină de sentimente curate și nemaiîntâlnite vreodată, nu dădeau semne că percep realitatea. Noaptea trecea ușor spre o dimineață rece, umbrele se lăsau ademenite de lumina de început a unei alte zile pe pământ. Alexandra deschise ochii și încercă să perceapă realitatea. Lângă ea în patul dublu dormea liniștit Marius, pe jumătate acoperit cu pilota, lăsând să se vadă pieptul, abdomenul cu pătrățele, genă moștenită de la părinți, pentru că el nu făcea niciun efort să arate bine. Era norocos, se născuse în lună de vară toridă, iar soarele natal îi dăduse energie cât pentru zece persoane. Îl privi fascinată, fără să-i mai fie rușine că o face, fără să se învinovățească că greșește, starea de bine în care-și trăia acum visul devenit realitate o despărțea de ceilalți trăitori de pe pământ. Nu știa ce-i va aduce viitorul, dar voia să mai întârzie un pic în această stare de beatitudine rară. Sub privirile Alexandrei, Marius deschise ochii, întinse mâna dreaptă și o trase spre el…
-Hai să mai stăm puțin, te rog…
-Marius, e aproape dimineață, te rog frumos să te duci acasă la familie, ce s-a întâmplat aici în această seară a fost o greșeală, dar greșelile sunt omenești și se pot îndrepta.
-Nu vreau să mai plec, rămân aici tot restul vieții, vrei?
-E târziu, Marius, viața ne-a luat-o înainte, ne-a copleșit cu angoasele ei și întâmplarea de azi nu poate să ne aducă decât suferință, deci te rog pleacă…
Pentru câteva minute s-a instalat o tăcere desăvârșită, cele două ființe parcă încremeniseră, fiecare cu gândurile sale plecate în alte dimensiuni, în care tot ce se întâmplase între ei ar fi fost posibil.
Guest post by Maria Oprea (Maminineta)
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Da, dragostea este un accident!
Parthenope sau iubirea ca act necesar de supraviețuire
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
