Oricât am încercat să eludez realitatea și să neg evidența, am ajuns în punctul în care trebuie să admit: trăiesc într-un popor format în majoritate din idioți, agramați, semianalfabeți și semidocți. Ceea ce, pe deoparte, e bine, pentru că mă ajută să îmi distrag atenția de la pițipoance, cocalari, botoxate și siliconate, care, la rândul lor, dau mari bătăi de cap toleranței mele, care, vă jur, odată cu celulita și numărul firelor de păr albe, a crescut și ea. Așa că m-am lăsat de înjurat mai în gând, mai pe șleau, cea mai de jos speță a faunei bipede care mă înconjoară, și am trecut la etapa următoare: stupefierea în fața mai sus pomenitei evidențe.
În urmă cu vreo două zile spuneam că pluralul de la vis, sinonim cu aspirație, e visuri, nu vise. Cineva a răspuns printr-un comentariu, spunând că a auzit (cu siguranță de la niște intelectuali care scot cărți pe bandă rulantă, anoste și pline de truisme) că acele cuvinte uzitate sunt acceptate ca fiind corecte. El referindu-se la celălalt sens, de experiență onirică, al cărui plural este muuuuult prea folositul vise. I-am explicat omului de ce una e una și alta-i alta. Discuția s-a terminat în cel mai civilizat mod posibil, cu el, care a conchis așa: ”Interesant. Mă voi documenta”.
În acel moment, însă, era prea târziu. Răul fusese făcut. Toate circumvoluțiunile mele se nivelaseră din cauza neuronilor care o luaseră razna și se zbăteau, și urlau: ”Scoate-ne de aici!!! Scoate-ne de aici”. Pentru că tot creierul meu se scurtcircuitase și luase foc. Iar neuronii voiau, disperați, să se salveze. Și, într-o tentativă de a se salva, creierul a început să facă niște conexiuni, să se mai încrețească la loc. Așa mi-am amintit de o zi în care fratele meu, mititel fiind, a intrat val-vârtej în casă, cu limba de un cot și mândru nevoie mare pentru că se dăduse peste cap pe ”bările” din fața blocului. I-am spus și eu, și mama, că se spune ”bare”. Replica lui trebuia să mă trezească de pe atunci la realitate: ”Păi cum să spun eu bare, dacă toți spun bări? O să râdă de mine copiii”. Norocul lui că s-a născut într-o familie în care s-a perpetuat la greu durerea în spate când vine vorba de părerile altora, și i-a venit mintea la cap, în timp.
Și acum să ne întoarcem la durerea mea. Nu, nu în cot, nici în spate, ci direct în limba română, pe care voi, babuini decretați intelectuali (babuini, no offense) de alții din același rang animal, o ciopârțiți cum aveți voi chef. Adică, ceea ce îmi spuneți voi e că, de acum înainte, eu va trebui să folosesc ”înghețăți”, ”ciocolăți”, ”căși” și ”gongi”, pentru că, după cum spuneam mai sus, sunt înconjurată de agramați? Va trebui să îmi bag mințile în cap și să nu mai folosesc corect conjunctivul, pentru că trei sferturi din populația României scrie ”să fi”? Să nu mai vorbim despre ”servici” și ”salar”. Dar eu mă întreb dacă voi, ăștia de susțineți obligativitatea idioțeniei, cunoașteți forma corectă. Eu cred că, de fapt, voi vreți să ne reduceți vocabularul la câteva cuvinte. În felul ăsta voi o să păreți mai deștepți.
Citiți și Ne plac bărbații buni la cratimă.
Bun, lăsând răutățile la o parte, problema e și mai gravă. Trăim într-o societate, care, pe zi ce trece, se degradează tot mai mult. Și știți de ce? Pentru că furturile și incorectitudinea gramaticală ori faptică devin normalitate. Ba chiar mai mult: cu cât ești mai idiot, cu atât ai șanse mai mari să evoluezi pe scara socială ori profesională. Am avut câțiva șefi care habar nu aveau să scrie în limba română. CV-ul lor clar nu era politically correct (sic!), din moment ce la limba maternă trecuseră ”română”.
Ești luat în derâdere sau te numesc nebun, dacă ai curajul să spui pe șleau ce gândești, fără menajamente ori diplomație. De aceleași dulcegării ai parte dacă ești cinstit, ai coloană vertebrală și ești corect. Fie și numai gramatical. Mă revolt în fața aceastei torturi continue la care e supusă limba română. Pentru că mie îmi sunt dragi cuvintele. După familia mea, e tot ce iubesc mai mult. Îmi sunt ca aerul. Le respect și le dau justa valoare. Nu mă joc cu ele decât pentru a crea frumos. Și, până la urmă, nici măcar nu fac eu asta. Ele, singurele, se zămislesc și apoi se așază cum cred că-i mai bine. Își știu locul. Nu dau greș niciodată.
Sunt importante cuvintele. Pentru că un cuvânt poate ucide sufletul unui om. La fel cum unul bun, spus la momentul potrivit, îl poate resuscita. Tocmai de aceea îmi e lehamite văzând cum sunt terfelite și batjocorite.
Dar, ia uite. Trece o siliconată. Mi-a venit poftă de râs. Am și uitat de lehamite.
Și gata. E târziu. Plec la serviciu. Să îmi iau salariu, ce credeați? Că oi fi având chef de muncă?
Pe Ioana o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
