Odată cu vârsta începe să mă sperie din ce în ce mai tare cât ajung să semăn, de fapt, cu ai mei, iar sărbătorile naționale sunt un bun prilej pentru asemenea gânduri. O masă, mâncare, nimic în mod special de vorbit. Nu mă refer că semăn la chestiile pe care le-am categorisit în capul meu ca definitiv-negative, gen tutun sau alcool, și față de care am o mare reținere pentru că le-am asimilat mereu cu „problemele de personalitate”. Ci e tulburător să observ cum s-au perpetuat în familie chestiuni de caracter la care nu m-am gândit niciodată.
Cinismul amândurora, ipohondria maică-mii, glumele extrem de greșite pe care le facem doar între noi sau oameni foarte apropiați, în rest știm să ne dăm sociali, o lipsă de considerație față de sărbătorile creștinești, scepticism față de cele sfinte și oameni care cred prea mult în ele.
Ai mei răspund cu „adevărat a înviat” la telefon, dar merg extrem de rar „să ia lumină” și, deși n-am vorbit niciodată despre asta concret (nici despre multe altele), sunt sigur că nici ei nu prea cred în Dumnezeu, cum nu prea cred nici eu. Împărtășim același cinism pe care-l au oamenii lipsiți de speranța pe care ți-o dă credința că „cineva sus are un plan pentru tine”.
Azi maică-mea a făcut o glumă extrem de răutăcioasă și provocatoare, exact genul pe care dacă m-aș fi supărat, i-ar fi părut rău, s-ar fi scuzat. N-am răspuns nimic nu pentru că nu m-aș fi amuzat, ci pentru că am recunoscut genul ăla de chestie neagră, o glumiță care din exterior pare venită de la marginea ființei umane, dar care în fond ascunde nesiguranță, vulnerabilitate. Exact genul pe care aș fi făcut-o eu.
Fascinantă legătura cu părinții. Îi judec de-i iau toți dracii, îi fac praf pe internet și iau mii de like-uri, stau la nici doi kilometri de mine, dar nu-i văd cu lunile. Și, totuși, parcă ireversibil, mă transform într-o versiune a lor. Fuck.
Practic, am fost la ai mei în Drumul Taberei, să mănânc de Paște, evident, și în mai puțin de trei minute mi-a părut rău. M-au făcut cu capu’, dar partea bună a fost că am luat o sursă de iluminare, un bec veioză, pe care îl uitasem acum cinci ani la ei, partea proastă e că dă lumină roz stridentă și pe ce tre’ să fii ca să stai seară de seară cu sursa asta de lumină aprinsă.
Dar l-am luat, totuși, și am plecat de la ai mei pe bicicletă. Toate nonstopurile erau închise, adică Mega-urile, că n-au concurență. Mi-e sete de mor. Vizualizez deja cum o să mor de sete pentru că nu mai am apa-n casă și nici clor, că măcar ar fi the real deal pe lângă apa aia de la robinet, de foame nu-s șanse să mai pier, deși e frigiderul e gol, la cât m-am îndopat pare că o să rezist măcar câteva zile.
Am intrat într-o benzinărie să iau apă, patru lei/doi litri, enorm mi se pare prețul, dau pe două sticle – opt lei, ce păgubă mă gândesc, mai bine beam de la robinet. Și uite-mă pe bicicletă cu apele și becul cam inutil cu lumină roz.
Dau să-mi urc bicicleta-n scara blocului, când o femeie fără dinți, pe care o înțeleg greu, cu un sac mare după ea, apare în fața mea și îmi cere să-i dau o sticlă cu apă, uite că nu-s singurul care moare de sete în a doua zi de paște, acum e acum îmi zic, cum naiba s-o gândi ea că-i dau o sticlă de apă atât de scumpă, dar și dacă nu mă uitam la bani, dracu’ se mai ducea până la benzinărie, că doar acolo e deschis. Apoi văd că-mi întinde o sticlă goală de-a ei, dintr-o pungă cu multe sticle goale de plastic. Îmi dau seama că n-are pretenția de apă îmbuteliată, mă simt puțin prost pentru că am avut impresia asta.
Iau sticla din mâna ei, n-are dop, e murdară, recunosc fără jenă că mi-a fost puțin silă, dar mă țin tare, nu arăt nimic, îi spun să mă aștepte acolo, că urc imediat s-o umplu, leg bicicleta, ajung în casă și văd mormanul de sticle la doi litri băute și golite. Las apele mele absurd de scumpe și umplu sticla ei murdară fără să ating nimic cu ea, apoi mai iau o sticlă de borsec goală și o umplu și pe aia, mă simt un om tare bun pentru trei secunde, apoi îmi revin și mă gândesc la maică-mea și obsesia ei pentru curățenie, hei, îmi zic, te miri că de la ea o fi și asta. Apoi mă gândesc că femeii i-o fi greu să le care sticlele pe car ei le duc, dar oamenii fără adăpost de obicei cară multe după ei, mai bine să aibă apă multă decât să nu, știu ce-nseamnă să fii însetat.
Îi dau apele, zice ceva, nu-nțeleg nimic, văd că are un pulover enorm de un roz bubuit, exact ca lumina pe care am luat-o de la ai mei, îmi zic iar e o zi d-aia pe potriveli cromatice, urc în casă dau drumul la lumina roz oribilă și beau de doi lei dintr-o sticlă care a costat patru.
Sărbătorile naționale au ceva trist, iar eu mă uit acum pe Discovery, unde e ceva cu suricatele care sapă pe jumătate adâncite în pământ și tot felul de corbi care le mușcă de fund, dacă nu-s pe fază. M-am uitat la Discovery la animale toată după amiază, pân-am adormit. M-am trezit și m-am mutat în dormitor. Ce extenuant e fiecare sfert de zi petrecut cu ai mei. După ce plec de la ei, parcă nimic nu se mai leagă.
Pe Gabriel îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Vin Sărbătorile, vin! Dar dacă ai cardul de tichete cadou Edenred, nu te doare capul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
