E caraghios cum se mai tem unii sapienși, nu neapărat vlahi, că vine apocalipsa on-line, că vine sfârșitul lumii, că ne subjugă inteligența artificială, ne iau roboții slujbele și o să murim de foame.
Ca și cum această apocalipsă glossy n-ar fi început deja de mulți ani. Ca și cum ar mai ști să meargă pe stradă fără să le spună o voce metalică: ia-o la dreapta, ia-o la stânga, mergi tot înainte.
Ca și cum ar mai ști să aleagă, să discearnă sau să gândească. Ca și cum n-ar aștepta cu gura deschisă să-i împărtășească algoritmii cu răhățelul gustat de turmă.
Ca și cum algoritmii ar ști altceva decât să favorizeze gustul comun, gustul masei, care e în prăbușire liberă de decenii. De aceea, peste tot, triumful mizeriei.
Nu sunt în contra beneficiilor aduse de revoluția tehnologică. Nu sunt tâmpit.
Dar sunt împotriva unei vieți trăite virtual, fără legătură cu viața adevărată. Care cuprinde și: nefericire, suferință, lupte, încercări, conflicte, natură și semeni imperfecți, destui odioși.
© Etienne Gaboreau
Dacă nu aș avea slujba pe care o am și nu ar trebui să îmi distribui articolele și să caut cititori pentru cărți, nu cred că aș intra vreodată pe vreo rețea de socializare și dacă aș intra n-aș zăbovi mai mult de un ceas. Pe an.
Visez deseori la lumea de dinaintea internetului și a telefoanelor inteligente (mă rog). O lume în care probabil nu aș mai putea trăi nici măcar o săptămână, dar de care îmi e foarte dor, ca de paradisul pierdut.
Pledoaria mea, din nou, este pentru o viață trăită mai degrabă off-line, chiar dacă acest text îl citiți on-line.
Bun, îl citiți și vă întoarceți la frumusețea pădurilor, a munților, a drumurilor nestrăbătute de alții, a mării, a palmierilor, a zborului păsărilor.
Poezia e peste tot, dar amănuntul ne scapă de când stăm legați de ecrane, sclavi ai nimicurilor care vin în cascadă.
Nu am cumpărat în viața mea nimic în urma unei reclame pe internet. Absolut nimic (algoritmii, se aude?).
Nu cred că am comentat de o sută de ori în cincisprezece ani la ceva scris de un terț pe vreo rețea socială. Și niciodată la un necunoscut.
Folosesc youtube-ul mai puțin decât bormașina, pe care nu am folosit-o niciodată în ultimii douăzeci de ani.
Nu aș renunța pentru nimic la discurile mele de vinil și la viața fără sula permanentă a reclamelor în coastă.
Nu-mi place să trăiesc într-o prăvălie, iar internetul asta e: o prăvălie cu de toate. Șaorma globalizării.
Iar de când presa tipărită a murit în România, motivele mele să mai trec pragul țării au rămas atât de puține încât…
Un popor care nu a pus preț pe cuvânt e un popor condamnat să dispară din istorie.
Dar oriunde ne-am găsi pe pământ, e mai multă viață în afara unui computer sau a unui computer deghizat în telefon. Mai multă, mai frumoasă și mai liberă.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ce înseamnă să te simți copleșit
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
