Din noaptea de vineri spre sâmbătă ne plângem copiii. Nu putem face altceva deocamdată. Trebuie să plângem toate lacrimile, ca să putem apoi, câţi dintre noi am avut norocul să mai avem copiii acasă sau oriunde în altă parte decât în clubul Colectiv, cu ochii limpeziţi de plâns, să facem ceva pentru cei care ne-au rămas. Să dăm de pereţi cu autorităţile, cu iubitorii de bani fără scrupule, cu presa bocitoare, dar inertă.
Trebuie să facem ceva şi vom face. Dacă nu noi, resemnaţii, blazaţii, disciplinaţii şi laşii lor părinţi, măcar copiii care ne-au rămas. Şi care fac cozi să doneze sânge pentru prietenii lor, care ne arată că Facebook- hulitul Facebook – e şi un spaţiu de solidaritate, care îşi folosesc telefoanele ca să caute soluţii, ajutoare sau informaţii despre cei care suferă ori, pur şi simplu, nu mai sunt.
Până atunci, când ei vor face ce trebuie, noi să ne cerem iertare copiilor noştri care nu mai sunt. Iertaţi-ne pentru tot de n-am făcut. Iertaţi-ne pentru că am răbdat şi, de multe ori, am alimentat corupţia care v-a ucis. Iertaţi-ne că am privit indiferenţi la nepăsarea lor şi nu i-am aruncat din scaunele pe care le ocupă ca să poată fura bani şi vieţi. Iertaţi-ne pentru că n-am ştiut să vă construim viitorul şi pentru că am ales primari care vă ajută acum cu morminte gratis. Iertaţi-ne pentru mizeria în care v-am crescut şi din cauza căreia v-am pierdut. Iertaţi-ne prostia, umilinţa, tăcerea, neimplicarea. Iertaţi-ne!
Iertaţi-ne şi voi, copiii noştri care ne-aţi rămas. Iertaţi-ne că v-am îndoliat tinereţea ucigându-vă, prin tăcere şi stat deoparte, prietenii şi visurile şi planurile. Iertaţi-ne pentru fiecare picătură din sângele vostru care curge într-o pungă de plastic ca să ajungă la un coleg al vostru de generaţie. Iertaţi-ne pentru că plângeţi şi suferiţi. Iertaţi-ne!
Suntem slabi, mulţi, inconştienţi şi nu vă merităm. Sunteţi tineri, puternici şi curaţi. Schimbaţi lumea şi nu ne mai daţi atenţie. Pentru voi şi pentru copiii voştri. Ignoraţi apelurile noastre la neimplicare. Pe noi nu ne puteţi schimba. Pe noi doar vă rugăm, dacă puteţi, să ne iertaţi.
Focul din clubul cu nume predestinat a fost numai un instrument. Nu o scânteie a aprins peretele. Noi am pus focul. Cu mâna nemernică a celui care s-a uitat la bani şi n-a cumpărat ce trebuie că doar „merge şi aşa!” Cu mâna celui care a luat mită şi a închis ochii, lăsând clubul să funcţioneze. Cu mâna primarului care a adunat hârtii acoperitoare. Cu toate mâinile care au încasat comisioane şi mită. Cu toate mâinile care au cumpărat tăcere, avize false, autorizaţii. Cu mâinile noastre am pus focul. Iertaţi-ne!
Iertaţi-mă, copiii mei, pe care norocul v-a păstrat lângă mine că nu pot şi nu ştiu să fac altceva pentru voi decât să scriu aceste patetice rânduri.
Pe Cristiana o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
